Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?

Lia FAUR - Lia Faur întreabă. Opinii - nr. 5 / 23 martie, 2020

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

Ce înseamnă izolarea pentru tine și cum o trăiești? Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți?

Lia Faur

Radu VANCU

Spunea cândva un francez, și nu greșea, că tot răul lumii vine din faptul că omul nu știe ce să facă atunci când rămâne singur într-o cameră. Și nu greșea: întorși în camerele în care de obicei doar dormim, sechestrați în casele noastre (pentru care plătim rate zeci de ani), descoperim cu uimire și groază viața noastră. Care trece pe lângă noi, secundă de secundă, în restul timpului, fără s-o băgăm de seamă; care e plină de timp, dă pe afară de timp - deși până acum o săptămână ne plângeam mereu că n-avem timp.

Ce facem cu timpul din care e construită viața noastră, ce vom face, în anii și deceniile care urmează, cu dunele nesfârșite de timp, ondulându-se înaintea noastră, prăbușindu-se peste noi atunci când simunul se întâmplă să le ridice (așa cum a făcut-o acum simunul Coronavirusului)?

Există, așadar, timpul; există ceilalți, pe care altfel îi vedem doar două-trei ore pe zi; existăm și noi, la care nu avem niciodată suficient timp să fim atenți. Toate există - și cândva toate nu vor mai exista. E cea mai simplă lecție a vieții - și cea pe care o ratăm aproape întotdeauna, închipuindu-ne că goana smintită prin real e eternă, neschimbătoare, că zilele noastre de fugă prin propria viață (de fugă de propria viață) sunt nesfârșite și atemporale precum superroiurile de galaxii, că se vor reface la infinit precum nucleosinteza stelară.

Dar și stelele au de dus singurătățile lor. Și nucleosinteza lor stelară intră uneori în depresie. Și ele se simt uneori strivite de dunele infinite de timp pe care le strivesc.

Dacă se va schimba ceva în noi după zilele astea? Nu știu. Sper, totuși, că da. Sper că vom înțelege că ceilalți există - că timpul există - că noi existăm. Iar ceea ce luăm de regulă drept realitate e iluzie, făcătură, enigmă. Și că toate, cândva, nu vor mai exista.

Iată, deci, speranța mea cea mare: că, după criză, umanitatea va avea mintea unui copil de șapte ani. Poate că pare o speranță micuță - dar e, știu sigur, cea mai nebunească & iluminată utopie.

Alex CISTELECAN

Să fiu sincer, autoizolarea nu a schimbat mare lucru pentru mine. Ca relativ proaspăt tătic, nu mai ieșeam oricum foarte mult în medii prea sociale; societatea se limita deja pentru mine la grupuri de maxim 3-4 persoane. Apoi, ultimele-mi ieșiri în „spațiul public” – de pildă cartea publicată la finele anului trecut – au rarefiat și mai mult mediile sociale în care m-aș fi putut imersa, specialmente în Cluj, orașul în care, domiciliat fiind, se presupune că ar trebui să ies dacă ar mai fi să ies.

Unde mai pui că, în general, ca marxist sau om de stânga în lumea de azi, era deja parcă tot mai exasperant și demotivant să scoți nasul pe ușă întru societate.

Această bizară senzație de deja știut și totuși imposibil de înțeles, de „știam noi, încă o dată am avut dreptate”, și totuși surpriză și mister deopotrivă de totale e, de la un punct, destul de apăsătoare, schizoidă chiar.

Una e să știi sau să crezi (că știi) ceva, și cu totul altceva să-l vezi pe acel ceva adeverit. Surpriza confirmării presupozițiilor nu e deloc mai puțin surpriză, chiar și când vine doar ca o confirmare.

Una peste alta așadar, din perspectiva mea de marxist și tătic totodată – deci unul care nu poate, pur și simplu, să se baricadeze cu totul în contemplarea adeveririi propriilor teze apocaliptice, ci trebuie să fie ceva mai alert la tutorialele de survivaling și la stocurile de provizii din casă –, criza cu epidemia de covid nu e o surpriză, ci e o surpriză uriașă. Nu că, la drept vorbind, n-am avut din nou dreptate, dacă ne-am fi gândit mai bine.

Desigur, criza terminală pe care o tot anunțam – Michael Roberts, economistul nostru de serviciu, a și decretat că virusul e confirmarea și ilustrarea finalmente irefutabilă a legii marxiste a scăderii ratei de profitabilitate a capitalului: exagerează puțin, dar nu de tot –, criza deci nu trebuia să fie neapărat o explozie socială, un asalt planetar asupra Palatului de iarnă, așa cum ne-o închipuiam în imaginarul nostru tradițional, puțin prea insurecțional; ea e, până la urmă, și cel puțin deocamdată, cam cea la care trebuia să ne așteptăm, adică pe măsura capitalismului în care trăim: o epidemie care îi curăță doar pe cei bătrâni și bolnavi deja și, pe termen lung, pe cei care nu pot trăi doar din muncă intelectuală (adică online și de-acasă), și în care restul mai privilegiat al societății colapsează în bule autoizolate de Netflix sau, în cel mai bun caz, comunități închise și baricadate, e, până la urmă, o criză perfect pe măsura sistemului care a generat-o și care, în încercarea-i disperată acum de a o controla, nu face decât să desfășoare și să intensifice chiar aceleași principii care ne-au făcut atât de vulnerabili de la bun început: vezi bailouturile masive pentru sistemul financiar și pentru corporații, puse la bătaie deja, când criza ne obligă tocmai la o regândire masivă a relațiilor de producție – la o separare a condițiilor de supraviețuire ale fiecăruia de vandabilitatea forței sale de muncă.

Criza totodată epidemiologică și economică poate fi un moment în care eliberarea de muncă să fie mai aproape ca oricând – pentru că însăși criza o impune. Dar tot criza, gestionată capitalist, poate fi cea care doar eliberează societatea – mai exact capitalul – de presiunea și de costurile celor de care nu mai are nevoie, de munca lor „neproductivă”, pentru că e lipsită de profit.

Faptul că, în vremurile acestea de criză, tocmai munca lor materială, dar neprofitabilă din punct de vedere capitalist, e cea mai vitală pentru supraviețuirea societății – cineva trebuie să producă în continuare stocurile de provizii care să-mi liniștească panica de tătic – nu face decât să sublinieze încă o dată contradicția tot mai acută dintre nevoile societății și nevoile capitalului. Nu că n-am fi știut-o deja. Dar totuși, ce surpriză, ce spectacol!

Ioana NICOLAIE

Deunăzi am fost nevoită să ies, după o săptămână, ca să-mi cumpăr niște medicamente și, desigur, mâncare. Nu am mască, nici nu se găsește, am întrebat în vreo patru farmacii. Nici mănuși nu există. Vânzătorii n-au nici ei, nici farmaciștii, doar unii mai norocoși se pot lăuda cu așa ceva. Nici gel antibacterian nu este. Doar soarele strălucește, au înflorit corcodușii, totul e pus pe lentoare, pe ireal.

Nu dau drumul televizorului decât foarte puțin, seara. În rest mă informez de pe Ziare, sunt atentă la tot ce se petrece. Sufăr pentru Italia și Spania, mă gândesc la tragedia de-acolo. Nu mă pot concentra prea bine, aveam o mulțime de deadline-uri, doar pe unele le-am scos la capăt. Am senzația că, orice-aș face, în fundal e un fâșâit ca de bandă de magnetofon. Și-n timpul somnului, și când citesc, și când facem ședințe online - eu predau și-atunci zilele astea a trebuit să învăț cum să folosesc o platformă online -, și când încerc să mă organizez cât pot de bine.

Nu viața înăuntru e grea pentru mine, căci sunt dintre cei care-și doresc izolarea, ci senzația asta de țipăt continuu, inaudibil. Băiatul meu a răcit acum câteva zile și-a fost tare stresant să stau la pândă, nu cumva să facă febră, nu cumva să aibă și alte simptome. Îmi doream vacanță, mi-a zis deunăzi, dar nu așa, în niciun caz așa. Și mi-a spus apoi că-i este dor de școală. Și mie mi-e, n-a trecut decât o săptămână, însă-mi lipsesc proiectele mele, a trebuit să pun frână unei Biblioteci Melior (o donație de aproape 600 de cărți superbe care trebuia să ajungă poimâine la Moșnița, Timișoara), evenimentele mele, nu mai zic de-altele scoase cu totul din agendă.

De fapt, timpul acesta e cu asperități, nu se mai poate face nimic eficient: predatul online are enorm de mult artificiu, copiii sunt și ei într-o stare tensionată, nu-mi dau seama ce eficiență are. Ce e bine totuși? Că putem comunica. Niciodată în trecut n-am fi putut rămâne atât de legați într-o situație similară. Că știm ce fac părinții, că vorbim la telefon, că ne sunăm prietenii.

Când timpul va fi netezit din nou, nu mă-ndoiesc că vom merge în alt fel mai departe. Sper că mai conștienți de vulnerabilități, de stridențe sau de otrăvuri ideologice.

Cătălin GHIȚĂ

Ca persoană lucidă, care și-a refuzat constant scutecele intelectuale, oferite de fantezia vieții veșnice, am îmbrățișat tacit atât propria mortalitate, cât și mortalitatea semenilor.

Nu sunt echipat, ca Dylan Thomas, cu rezistența poetică la ridicol, care să-mi permită să mă înfurii atunci când lumina începe să pălească. Dar refuz să înțeleg atitudinea sfidătoare adoptată de unii lideri politici în raport cu viețile cetățenilor pe care sunt chemați să le protejeze.

Concret, la o conferință de presă organizată miercuri, 11 martie, cancelarul german Angela Merkel vorbea cu seninătate și chiar cu nepăsare despre faptul că 60 până la 70% din populația germană riscă îmbolnăvirea cu COVID-19. Astfel, un calcul simplu arată că între 50 și 60 de milioane de oameni se pot îmbolnăvi, din totalul unei populații de aproximativ 84 de milioane. Admițând că mortalitatea acestei boli se cifrează între 3,5 și 4% (potrivit statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății de la momentul redactării acestor rânduri), un alt calcul la fel de simplu demonstrează că nu mai puțin de două milioane dintre cei contaminați pot muri!

Și aceasta se întâmplă, repet, într-o țară cu un sistem sanitar exemplar, în raport cu celelalte țări europene.

În condițiile date, dacă Merkel era conștientă de înfiorătoarele statistici încă de acum o săptămână, de ce nu a luat Germania de la bun început măsurile severe care se impuneau pentru a-i salva pe cei vulnerabili?

Accept efemeritatea existenței în care am fost aruncat de jocul evoluționist al moleculelor pentru că nu mă pot lupta cu biologia. Dar nu accept jocul cinic al autorităților de stat tocmai pentru că mă pot lupta cu politica.

Grațiela BENGA-ȚUȚUIANU

Un răspuns grăbit și cuminte, de parcă ar da glas, la școală, unei lecții bine învățate pe care abia aștepți să o azvârli în lada uitării, ar însemna să afirm că nu mi-e greu să trăiesc în autoizolare. Profesia pe care o am m-a făcut să trec și prin lungi perioade de recluziune. Ba chiar am nevoie de solitudine, iar tăcerile îmi sunt esențiale pentru așezarea unor gânduri nelămurite. Așadar, nu duc dorul zgomotului și furiei străzilor, nu jinduiesc prea mult nici după contactul direct cu natura umană. Liniștitoare, terifiantă - cum o fi, după noroc.

Dar nu despre rutina mea e vorba. Cred că trecem cu toții printr-o experiență din care, în ciuda dezastrului pe care-l vedem înconjurându-ne în cercuri tot mai strânse, am putea să ieșim cu ochii îndreptați spre ce ne leagă. Sau ne destramă. Ca orice eveniment care are puterea de a schimba realitatea (așa cum ne-am construit-o în ultima vreme), pandemia a venit pe neașteptate. Nici când era o chestiune de timp până să se răspândească în Europa, celor mai mulți dintre noi nu le-a venit să creadă că ne poate lovi. Că ne poate strivi confortul. Câștigul. Siguranța. Aroganța. Doar sunt atâtea de discutat, de făcut, de negociat, de controlat. Când vorbim despre Antropocen, biotehnologie, Big Data ș.a., ce demon s-ar putea ascunde într-un virus?

În fuga după informații și previziuni, în efortul de găsi scheme logice și de a converti realități sociale, hora mortis își suprapune imaginea peste cea a morții la distanță prudentă. Nu pot pretinde că știu ce se modifică în ființa umană în vremurile acestea ieșite din țâțâni. Mă gândesc însă că zilele și nopțile în care urmărim numere, grafice și evoluții sunt un prilej de a ne întoarce în noi înșine și a ne măsura umanitatea. De a ne verifica răbdarea. Pentru că acele numere și grafice care magnetizează atenția, iată, altfel decât prin artificiu și stilizare sunt, de fapt, reprezentări ale suferinței și morții însingurate. Se află încă departe în clipa vederii lor și totuși teribil de apropiate, căci ar putea oricând să ne cuprindă. Nu știm ce va urma și cât va dura. Știm doar că acum trăim. Mi-a rămas în memorie o imagine sugerată de Amos Oz, cum că viața e ca și când conduci o mașină al cărei parbriz e complet acoperit și nu vezi decât în oglinzile laterale. Ce ai lăsat în urmă.

Pe suprafețele alunecoase ale relațiilor și comunicării, în care trecutul e derizoriu, iar prezentul – un mecanism al divertismentului, poate e nevoie de regândirea paradigmei lui a fi împreună. O regândire în profunzime și în echilibru. Mi-e teamă de zvâcnetul ferocității, de puterea de contaminare a ignoranței și de incandescența fanatismelor. Prefer să mă umfle râsul la o inepție demnă de a fi descrisă în foiletoanele lui Ilf și Petrov. Să mă scoată din minți lucrurile care câteodată au scos la iveală berbecul îndeobște bine ascuns în mine. Să o dau în bară, să o iau de zeci de ori de la capăt, să simt că nu mai pot și să văd că de fapt m-am pripit, după care să râd în hohote de propria-mi grimasă. Prefer toate acestea decât să am de-a face cu purtători de adevăruri etanșe, cu însetații de catastrofe, de conspirații sau de miracole.

Oricum am lua-o, tot la dreapta cumpănire între folosul individual și binele general ajungem. Cred că e cazul să încercăm a pricepe ce (ni) se întâmplă. Ce era nevoie să fi făcut deja ieri, ce trebuie să facem acum, fără întârziere, și ce am putea face mâine. Cu mintea trează și cu inima sus. Fără scâncete, fără tribulații terorizante, fără imaginar escatologic. Altfel, ghiontul pe care îl simțim zilele acestea ne va arunca în hău, în loc să ne elibereze din cușca unor iluzii.

Lia FAUR

Poetă, doctor în filologie, profesor la Institutul Limbii Române, București, profesor la Universitatea El Manar, Tunis. Volume de versuri: Exercițiu de striptease (2002), Piele de împrumut (2009), Poeme pentru fluturi bolnavi (2014), Lamé (2014) ș.a. Membră PEN.

Paul Cernat despre "OPT motive"

Cartea săptămânii

Rinocerii de Eugène Ionesco. Recomandată de Cristi Nedelcu

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

O nouă apariție ART, recomandată de

Liviu Szoke

Recitând din Novalis:

"Numai slăbiciunea organelor noastre și a legăturii noastre cu sinele ne împiedică să ne vedem într-o lume de basm. Toate poveștile sunt doar vise despre acel ținut natal, care se găsește peste tot și niciunde."

Video poem de Andreea Ghiță

__________________________

Carte recomandată de Doina RUȘTI

Povestirile lui Cristi Nedelcu pornesc de la inscripțiile de pe ziduri și sfârșesc în pură literatură cehoviană.

__________________________

Scriitori italieni vorbind despre literatura română. Torino, 2011

Marco Dotti, Mauro Bonanno, Marco Cugno

Clasic

Noutăți

Marian Coman, la apariția volumului Omulețul din perete, cu Doina Ruști, la Librarium TNB

Copyright © optmotive.ro