Feminitatea în filmografia lui Hayao Miyazaki

Într-o conversație cu Ryu Murakami, Miyazaki făcea următoare afirmație, poate surprinzătoare pentru cei care nu au avut vreodată curiozitatea să se apropie de estetica filmelor sale:

„Atunci când comparăm un bărbat și o femeie în acțiune, femeile au mai multă clasă. Poate fiindcă sunt un bărbat.”

În ultima săptămâna m-am cufundat în universul lui Miyazaki, (re)văzând filmele cele mai importante și, într-adevăr, elementul feminin este cel activ în majoritatea dintre ele. În acest context mi-am pus întrebarea dacă este vorba de un demers estetic, de o alegere personală sau de vreun dictat de political corectness. Predominanța elementului feminin pare a fi totuși dictată deopotrivă de o anume subiectivitate, de o alegere mai degrabă de ordin afectiv, emoțional, dar și de o miză artistică, personajele feminine fiind mult mai ofertante, mai generoase în viziunea realizatorului japonez:

„Atunci când mă gândesc să acord personajului principal identitatea unui bărbat, totul devine mai complicat. Mă gândesc că e mai bine să fie un bărbat atunci când povestea cere că totul să se rezolve odată cu înfrângerea Răului (...) Dacă încercăm să facem un film de aventuri cu un băiat nu putem face altceva decât Indiana Jones. Cu un nazist sau cu cineva care este un antagonist în ochii tuturor.”

Acest lucru nu s-ar întâmpla niciodată în filmele în care Răul nu este unul absolut, în care răii nu sunt pe de-a întregul răi și în care bravura eroinelor nu este o glorificare a celui mai puternic, de aceea alegerea lui Miyazaki este una instinctivă și nu dictată de considerente de ordin politic de a readuce personajele feminine în prim plan:

„La început mă gândeam că epoca bărbaților a luat sfârșit, dar după zece ani m-am plictisit de această afirmație. Astăzi răspund cu simplitate: Îmi plac femeile. Iată ce e cât mai aproape de realitate.”

Într-o perioada în care Hollywoodul pare a fi acceptat ideea că o femeie va fi mereu mai aptă să redea povestea unei alte femei cu realism, lărgind acest deziderat și la aspectul rasial, realizatorii trebuind astfel să conceapă filme în care protagoniștii au aceeași culoare ca și ei, cinemaul lui Hayao Miyazaki vine cu un contrapunct extrem de puternic și creează personaje feminine atât de frumoase, atât de puternice, încât depășesc frontierele Japoniei, creând adevărate mode și modele printre generațiile tinerelor fete de peste tot din lume. Și nu mă refer doar la calitățile ideale ale acestor eroine: curaj, bravură, altruism, puritate, dar și la un anume ideal de frumusețe fizică.

Reprezentarea grafică a unei fete sau a unei femei în animații este cu totul diferită față de cea a unui băiat sau a unui bărbat. Eroinele lui Miyazaki au o chip lunguieț și mai mic decât cel al eroinelor Disney, de exemplu, din cauza absenței pomeților, ceea ce le conferă o tipologie fizică neutră, aproape androgină. Ochii sunt mari, exagerați, ca pentru a contracara neutralitate chipului, iar buzele nu au nimic din senzualitatea prințeselor Disney. Androginitatea este valabilă și pentru siluetele masculine tinere, acestea fiind la fel de fine ca și cele feminine. În conturarea fizică a eroinelor Disney, un alt dictat al frumuseții feminine este părul: toate prințesele au părul lung și mătăsos (Esmeralda, Ariel, Rapunzel). Eroinele japoneze nu acordă o atât de mare importanță părului, care nu este sub nicio formă semnul vreunei senzualități particulare. Părul acestora este fie scurt, prins într-o codiță la spate cu o fontă roșie, împletit, fie lung. În cazul acesta, el sfârșește prin a fi tuns, iar gestul în sine este simbolul unei maturități psihologice. Și culorile se schimbă, de la roșcat la castaniu, la maron sau negru, sau chiar gri, cum e părul lui Sophie din Castelul umblător al lui Howl. Siluetele eroinelor filmelor lui Miyazaki sunt fine și longiline, în „i”, iar modul în care acestea se mișcă corespunde pe deplin canoanelor japoneze din anime: alergatul în linie dreaptă. Suntem departe de mersul de balerine al prințeselor Disney. În acest sens, putem vorbi despre o anumită uniformitate a reprezentării eroinelor japoneze, deoarece acestea se aseamănă foarte mult din punct de vedere fizic, corespunzând perfect grafismului japonez. Statura dreaptă, silueta lipsită de linii curbe, cu pieptul foarte puțin conturat (este și o calitate conferită de vârsta eroinelor, care sunt mult mai tinere decât cele din animațiile Disney). Forma sânilor este ascunsă de haine atunci când eroinele au o vârstă mai mare, cum e cazul lui Sophie și al Nausicăi din Valea vântului.

Chiciro din Călătoria lui Chiciro este un personaj interesant, deoarece, dacă pentru o privire neavizată ea apare similară celorlalte eroine japoneze, la o privire mai atentă apar câteva diferențe notabile: povestea sa este cea a unei fetițe fricoase căreia îi e frică să se îndepărteze și pentru câțiva metri de părinții ei și care se regăsește singură într-o lume „imaginară”. Părinții ei au fost transformați în porci, iar ea încearcă să găsească pe toată durata filmului un mod de a-i salva. Ea este obligată să lucreze pentru vrăjitoarea Yubaba și devine servitoare într-un stabiliment de băi, loc de detentă și de odihnă pentru spirite, unde oamenii nu sunt bineveniți. Miyazaki dorea să reprezinte o fetiță banală, nu neapărat frumoasă, slăbuță și cu un aer comun. Regizorul adoptă în acest caz un demers original și-și emancipează codurile de frumusețe. Eroina sa nu este urâtă, dar nu trimite în niciun moment la o imagine de frumusețe, fapt confirmat și de atitudinea personajelor față de ea.

Miyazaki sfidează imaginea la care ne așteptăm în general din partea unei eroine, Chiciro fiind criticată de cele mai multe ori din cauza staturii sale prea firave „seamănă cu o insectă”, iar morfologia sa este asimilată cu o neputință de a munci, este „prea fragilă ca să muncească”. Astfel realizatorul deschide panoplia posibilităților de reprezentare a eroinelor, aducându-le cât mai aproape de o reprezentare veridică, apropiată de realitatea fetei comune. Acest fapt înlătură presiunea asupra fetițelor de a fi frumoase. Ele se identifică într-un mod natural cu Chiciro și cu faptele ei de vitejie și de bravură. Eliberate astfel de stereotipiile cinematografiei americane, tinerele fete nu mai asociază aventurile extraordinare ale eroinei cu un anume canon de perfecțiune fizică. Non-frumusețea lui Chiciro este mai degrabă presupusă decât reală: ea se exprimă mai puțin prin grafismele lui Miyazaki și mai mult prin atitudinea celorlalte personaje.

Un alt criteriu important al diversității eroinelor japoneze este cel al vârstei. De la un film la altul, vârsta personajelor variază foarte mult: în Vecinul meu, Totoro, Mei are patru ani; ea o însoțește pe sora ei Satsuki, de unsprezece ani. Chiciro pare să aibă între zece și cincisprezece ani, iar prințesa Mononoke și Nausicaa se apropie de douăzeci. Varietatea vârstelor îi permite lui Miyazaki să varieze reprezentările fizice ale eroinelor și să permită fiecărei categorii de vârstă să se identifice cu protagonista preferată. Înaintarea eroinelor în vârstă adaugă un plus de realism filmelor lui Miyazaki: magia devine mai estompată, iar eroinele învață lecția dură a realității. În primele reprezentări, personajele feminine par nimbate de magie: Nausicaa lasă o vulpe-veveriță să o muște de mână ca pentru a pecetlui relația fuzională dintre ea, natură și animale, iar, în final, într-o imagine christică, își oferă corpul cu brațele încrucișate în bătaia mitraliatelor pentru a proteja valea înainte de a levita și de a fi recunoscută drept un Zeu care „a coborât din cer înveșmântat în albastru”. Dacă idealizarea pare să învăluie acest prototip feminin dotat cu o empatie aproape supranaturală, nici nuanțele nu lipsesc din reprezentarea lui – după ce tatăl ei a fost asasinat, Nausicaa mărturisește: „mi-a fost frică să nu înnebunesc”. Prințesa Mononoke, în același registru, declamă la finalul filmului că nu va reuși niciodată să-i ierte pe oameni pentru răul făcut.

Fără a se conforma unor tropi caricaturali sau simpliști, eroinele lui Miyazaki se apropie de diversitatea condiției feminine actuale: femei-inginer, inteligente și muncitoare în Porco Rosso, femei care fac niște munci grele în Călătoria lui Chiciro, femeia-lider ori personajul colectiv feminin din Prințesa Mononoke, femei care lucrau în mină și se luptau cu mai mare ardoare decât partenerii lor bărbați.

Toate personajele feminine au de trecut mai multe praguri, ele trebuie să crească pentru a-și dobândi identitatea profundă, în timp ce au de dus niște bătălii foarte grele, intime, dar și exterioare: Chiciro, Sophie, Kiki. Eroinele cu vârstă mai mare nu sunt deloc înțelepte, iar adulții nu sunt chiar toți întruchipați de personaje negative: femeia la Miyazaki este mult prea plurală pentru a se supune unei caracterizări globale. Acest lucru este confirmat de prezența personajelor antagonice, fascinante într-o mare măsură: prințesa Kushana din Nausicaa, Dora, mama pirat din Castel în cer, Eboshi în Prințesa Mononoke... Toate aceste personaje sunt o sumă de contradicții, iar Miyazaki posedă un talent unic în a ne motiva empatia pentru ele. În reprezentările sale, Răul este supranatural și ia mereu o formă magică, extra-umană, care poate fi îndepărtată de la corpul-gazdă: brațul lui Ashitaka în Prințesa Mononoke, vrăjitoarea care devine o bătrânică inofensivă de îndată ce i s-au înlăturat vrăjile.

În viziunea lui Miyazaki, omul se naște bun, fără ură, dar se lasă ușor corupt de către un exterior nefast. Poate în acest profund umanism se află cheia universalității operei cinematografice a regizorului japonez. Și în sentimentul compasiunii care animă majoritatea personajelor sale, indiferent de vârstă și sex: eroinele lui sunt atât de empatice, de atașante, atât de pline de compasiune, cuprinse de un fel de „adevăr extatic” care bulversează emoțional și cel mai rigid dintre publicuri.

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

NOUA LITERATURĂ

Crenguța SANDU aborbează teme urbane, fiind în mod evident preocupată de comunicarea dintre personaje, de convențiile acestei zone. Detalii, narator care vorbește doar despre sine, despre ceea ce observă, despre ceea ce crede - asta veți găsi în povestirea de săptămâna aceasta, care, în plus, aduce o viziune feminină, plăcută prin tema turistică.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Zoe, fii barbată! Coduri de gen în cultura României contemporane

volum colectiv, coordonat de Mihaela Ursa
Ed. Paralela 45, 2019

Recomandată de Catrinel POPA

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

CĂRȚI

ALDULESCU: Cea mai veche și cea mai nouă ediție

Hyperliteratura

Doina Ruști & Bogdan Tănase, despre ficțiune, la Cultura în direct, Muzeul Literaturii

Elena Medel (Córdoba, 1985) – Las Maravillas (Minunile)

Cartea este debutul Elenei Medel în proză și este o privire asupra ultimelor decade din istoria Spaniei și asupra vieții a două muncitoare. Elena Medel este în același timp poetă și directoare editorială la La Bella Varsovia. Ce înseamnă familia și ce înseamnă banii, se întreabă autoarea. Ce se întâmplă când o mamă nu are grijă de copilul ei și invers? Am fi fost altfel dacă ne-am fi născut în alt loc sau timp sau corp? Două femei: María și Alicia repetă același drum, la o diferență de treizeci de ani. Este un roman despre bani și lipsa lor și despre vocile care pot să spună ceva despre originea noastră. De la periferia orașului ni se vorbește din perspectiva celui care nu se poate manifesta. Cartea a cucerit editori din întreaga lume încă înainte de apariția ei și este în curs de a fi tradusă în greacă, olandeză, germană și engleză.

Alexandra NICULESCU

În nr.-ul acesta semnează

Cătălin D. CONSTANTIN: Piețe din Transilvania

Un proiect ICR Brussels

Bianca Zbarcea

Fotografii pentru versuri

Latest face

by Philip Larkin

Latest face, so effortless

Your great arrival at my eyes,

No one standing near could guess

Your beauty had no home till then;

Precious vagrant, recognise

My look, and do not turn again.

ȘCOLI

BookLand renovează școli din mediul rural

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro