Marsilia. Ficțiune și pitoresc (1)

Diana NECHIT - Confesiune. Vizual - nr. 28 / 31 august, 2020

„Dacă toate orașele sunt niște labirinturi, atunci Marsilia este orașul prin excelență”, afirma René Allio, cineast care a surprins în creația sa cinematografică istoria trecută și prezentă a Marsiliei.

De mai bine de două milenii și jumătate, în forfota sa cotidiană, orașul de la Mediterana a acumulat atâtea istorii adevărate, a surprins atâtea gesturi de zi cu zi, atâtea fapte diverse, momente de bucurie, drame și tristeți, o rețea de destine inextricabile care cuprinde atâtea locuri, fapte și momente, încât sfidează până și cea mai îndrăzneață ficțiune.

Nu de puține ori, impulsurile mele de călătorie, de vacanță, au avut la bază itinerarii cinematografice, dorința de a descoperi locurile mitice ale unor secvențe memorabile. Orașele-port au avut și au un loc aparte în această cartografiere cinefilă pe care împlânt în fiecare an câte o săgețică colorată. De cele mai multe ori, ficțiunea a devansat cu mult realitatea. Astfel, dezamăgirea mea a fost direct proporțională cu așteptările atunci când am vizitat pentru prima oară Casablanca și am aflat că celebrul Rick’s Café din Medina nu a existat decât în plăsmuirea scenografică a filmului cult din 1942 regizat de Michael Curtiz. În această cafenea au loc toate scenele emblematice ale filmului, aici Humphrey Bogart se întâlnește cu Ingrid Bergman, tot aici, Sam, pianistul, cântă As Time Goes by, iar Ingrid Bergman pronunță una dintre replicile cele mai citate din istoria cinemaului: „Play it again, Sam!” (care nici ea nu a fost pronunțată niciodată în film). În 2004, Kathy Krieger, atașată comercială la Ambasada Statelor Unite din Maroc are ideea de a recrea acest loc mitic în Casablanca. Așa a apărut Rick’s Café, piano-bar și restaurant gastronomic internațional, o copie nu chiar conformă a celebrului night-club din filmul american și care amintește foarte bine de definiția lui Baudrillard despre simulacru: copia unui loc care nu a existat niciodată.

Despre locurile mitice ale Parisului s-au scris volume întregi care împart orașul în perimetre cinematografice, literare, artistice. Nu voi aminti decât de Parisul personajelor lui Victor Hugo, al romanelor istorice, de capă și spadă ale lui Eugène Sue, Parisul din la Belle-Epoque, Parisul revoltelor din Barbès și din suburbii... Și de periplul lui Amélie Poulain prin Montmatre pornind de la stația de metrou Blanche situată pe linia 2 a metroului, între arondismentul 9 și 18, pe strada Lepic care ne duce în inima cartierului, la Café des Deux Moulins, unde Amélie cea visătoare era chelneriță. Băcănia Maison Colignon, strada Trois Frères, strada Tardieu, Sacré Coeur, Place du Tertre etc., tot atâtea spații de un farmec aparte cărora cinematografia nu le-a adus altceva decât o popularitate suplimentară, înscriindu-le în anumite trasee turistice pentru cinefili și romantici incurabili. Aș putea continua cu legendara librărie Shakespeare&Co. în care Julie Delpy și Ethan Hawke se întâlnesc în filmul lui Richard Linklater, Before Sunset, dar mi-e teamă că mă voi transforma într-o agenție de turism.

Oricum nu Parisul este destinația mea din această cronică de turist cinefil, nici Roma cu Fontana di Trevi din La dolce vita de Fellini, ci Marsilia, antica Massalia, fondată spre anii 600 î.Hr., de către marinarii și negustorii greci din Phocaea, port la Mediterana și poartă spre Africa, oraș al tuturor confluențelor culturale, etnice, lingvistice și, nu în ultimul rând, gastronomice.

Marsilia cea solară, Marsilia cea sumbră, a fascinat creatorii și casele de producție mai ales pentru misterul ei, pentru acel je ne sais quoi care o face atât de greu de descifrat, oricât de mult ai străbate-o cu pasul, cu google-maps-ul, cu cele mai avansate ghiduri și hărți.

Oraș rebel prin excelență – este singurul oraș francez ale cărui tunuri au fost întoarse spre oraș și nu spre mare – fără prea multe edificii impunătoare, dar cu bucăți de piatră albă încălzită la soare, tot atâtea aglomerații de cartiere pitorești care formează imaginea caleidoscopică a unui oraș care vibrează de diversitate, ale cărui reflexe cineaștii de ieri și de astăzi au încercat să le surprindă.

Prima mea oprire în Marsilia a fost cartierul Le Panier, cel mai vechi cartier al orașului, unde m-am pierdut pe străduțe abrupte, printre graffitti și cafenele huppées pline de bobos, în căutarea celebrului bar du Mistral, locul de convergență al tuturor intrigilor din serialul pentru televiziune Plus belle la vie. Mi-am dat seama că Marsilia este un oraș format din imagini care nu poate fi stăpânit decât în timp, în mai multe foiletoane, serialul fiind astfel modalitatea narativă cea mai apropriată pentru portul de la Mediterana, respirația sa intrinsecă. Poate nu degeaba Netflix a ales Marsilia pentru filmările primului serial european, Marsilia, pentru care scenaristul Dan Franck a imaginat un thriller politic în opt episoade care au în epicentrul lor celebrul Hôtel de Ville, iar Gérard Depardieu pare a incarna el singur orașul și frământările lui.

Tot din acest motiv mă voi opri și eu la forma foiletonului pentru a vă convinge, sau nu, să mă însoțiți prin periplul meu marsiliez, iar primul episod va fi o incursiune în zonele mai obscure ale orașului, dar doar după ce-am dat o tură prin zona Vieux-Port. Figura banditului, a personajului certat cu legea, pare a fi generat o aură specială pentru cineaști francezi, dar și străini. Această slăbiciune vinovată și romantică pentru aventurieri aflați la limita legalității face parte din folclorul cinematografic marsiliez, în egală măsură ca și celebra partidă de cărți din barul La Marine imaginată de Marcel Pagnol. Matricea acestei copioase filmografii politico-mafiote își găsește fără îndoiala inspirația în saga cea mai romantică a literaturii franceze, și anume Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas.

Una dintre sursele de inspirație majore pentru cinematografie este cea a reglărilor de conturi între găști și clanuri care saturează până la refuz paginile ziarelor și buletinele de știri. De la celebrul French connexion al anilor ’80 la confruntările între clanuri din 2000, realitatea bate ficțiunea de cele mai multe ori. La orice colț de stradă din cartierele fierbinți ale Marsiliei, în zona La Savine, în cartierele nordice ale Marsiliei, dar și în La Solidarité, realitatea pare a fi o ficțiune de film noir. Chiar și scenografic, cartierul predispune la o stare de disconfort, iar pitorescul se transformă încetișor în fiori reci pe șira spinării: fațadele clădirilor sunt decrepite și murdare, balcoanele sunt ascunse de rufe mizere care atârnă la uscat și care alternează cu siluetele metalice ale antenelor parabolice. Din colț în colț, bande de tineri delincvenți incendiază mașini sau aruncă cu pietre și alte proiectile în tot ce mișcă. O întreagă zonă a orașului este asediată, zăvorâtă pe interior de aceste benzi de voyoux atotputernice și care-și petrec ziua pe marginea străzii, pe câte o canapea ruptă, fumând chicha ca să treacă timpul.

„Marsilia nu este un oraș pentru turiști. Nu e nimic de văzut aici. Frumusețea sa nu poate fi fotografiată. Ea se partajează. Aici, trebuie să faci parte. Să iei parte. Să fii pentru, să fii contra. Să fii cu violență. Și doar atunci ceea ce e de văzut ți se dezvăluie. Iar atunci e prea târziu, suntem în plină dramă. O dramă antică în care eroul moare. În Marsilia, chiar și pentru a te pierde, trebuie să știi să te bați”, scria Jean-Claude Izzo în Total Kéops – părintele polarului marsiliez a cărui trilogie, Total Kéops, Chourmo, Solea, au contribuit la crearea unei versiuni sumbre și melancolice a orașului. Personajul Fabio Montale, interpretat de un Alain Delon atașant, creează o tipologie aparte de personaj, un polițist ciudat, pasionat de jazz, iar versiunea din 2002, sub formă de foileton a șters îndoielile metafizice ale personajului. Versiunea cinematografică a lui Alain Bévérini convinge mult mai mult: Richard Bohringer nu-și ascunde slăbiciunile și luptă cu acestea cu multă sensibilitate.

O nouă figură a banditului marsiliez s-a impus în ultimii ani cu trilogia lui Karim Dridi care a devenit un fel de specialist al cartierelor periferice ale orașului. După Bye-Bye (1995) și Kamsa (2008), Chouf (2016) ne permite a radiografiere în crescendo a propagării violenței prin descrierea tragică a unui destin promițător sortit, în cele din urmă, eșecului și violenței. Cineastul descrie cu un realism de gheață manierea în care copiii cunosc de la vârstele cele mai fragede un univers de o violență rară. Sheherezada, primul lungmetraj, remarcabil creat, de Jean-Bernard Marlin, readuce o undă de speranță într-o viață mai bună. Contrar sumbrei traiectorii a personajului lui Karim Dridi, cea a lui Zachary, tânăr proxenet de 17 ani, dejoacă obstacolele determinismului social. Iubirea îl determină să facă alte alegeri și să se maturizeze. S-a filmat cu actori non-profesioniști, reperați pe stradă și pune într-o nouă lumină cartierele paupere ale Marsiliei (va urma).

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

NOUA LITERATURĂ

Allex Trușcă din nou în OPTm, cu o povestire numai bună de citit pe plajă:)

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Poemul Erotocrit

de Vincenzo Cornaro

Ilustrat de Petrache logofătul.Transcriere de Gabriel Ștrempel și Gabriela Dumitrescu.

Editura EXCELENȚA PRIN CULTURĂ, 2016, prin Libris

Recomandată de Doina RUȘTI

Bogdan Tănase citind despre literatură

Alexandra NICULESCU recomandă

Isaac ROSA – Tiza Roja (Cretă roșie)

Isaac Rosa a devenit cunoscut prin romanul ¡Otra maldita novela sobre la guerra civil! și a a primit premiul* Rómulo Gallegos cu El vano ayer.* Volumul prezent adună cele mai bune povestiri publicate de el în diverse medii (sunt peste cincizeci) și vorbesc despre viața din Spania recentă. Una dintre ele ne arată biografia cuiva pornind de la facturile primite, iar alta vorbește despre alergăturile părinților și rutina care ar putea fi a oricui, de fapt. Scriitorul își prezintă singur cartea: "scriu despre confuzia cu care trăim toți și despre eforturile pe care le facem ca să interpretăm și să reparăm ce-am stricat și să ne imaginăm alternative."

NOUTĂȚI

O carte recomandată de Stelian ȚURLEA, Mediafax

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Fotografiile Biancăi ZBARCEA

Împrumut colorația criptică a celor ce trăiesc printre
bălării și betoane.
Nu-s de aici.
Imit 100 de voci în 5 minute, dar niciuna nu este a mea,
caut înălțimea
la care să mă-nfig între vocea crainicului tv și vocea
din reclamele radio.

(Andrei DósaAdevăratul băiat de aur)

„În vise și fantezii, marea sau orice apă mai mare reprezintă inconștientul. Aspectul matern al apei coincide cu natura inconștientului, întrucât aceasta (în măsură mai mare la bărbat) poate fi considerat mama sau matricea conștiinței."

Carl Gustav Jung - Simboluri ale transformării

Conferința Internațională de Mitologie și Folclor, unul dintre cele mai selecte evenimente ale Universității din București, se va ține anul acesta online. Este organizată de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a ajuns la ediția a VII-a.

Conferința este patronată de Conf. univ. dr. Maria-Luiza DUMITRU OANCEA, Prof. univ. dr. Ramona MIHĂILĂ, Prof. univ. dr. habil. Ileana MIHĂILĂ, Conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ și Conf. univ. dr. Onorina BOTEZAT

Înscrieri​

mythology.folklore20\@gmail.com

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro