Există mulți eroi duși cu pluta în literatura română. Unii sunt doar puțin deranjați, alții, doar abulici. Există și nebuni creionați în notă sumbră, ca Ion din Năpasta lui Caragiale, dar cei mai mulți sunt veseli, bizari, caraghioși ori inspiră compasiune. Am ales opt sonați care-mi sunt simpatici și de la care consider că putem învăța multe.

Primul ar fi Leiba Zibal, din nuvela O făclie de Paște (1889-1890) a lui Caragiale. Leiba, pe cale de-a deveni victimă, se transformă în torționar. Îi este frică, e terorizat, paralizat. Privește cum se carbonizează mâna hoțul dar nu poate să facă nimic. Focul îl hipnotizează, îi ia empatia, acțiunile. Iar groaza pe care o resimte după aceea ia proporții mistice, omul clachează. După ce-am văzut atâtea filme cu psihopați a căror boală are la origini o deviație religioasă, nu ni se mai pare spectaculos că Leiba înnebunește. Dar istoric, putem spune că este printre primele personaje din literatura noastră care ilustrează, cu încetinitorul, dereglare psihică a unui om. 

Un sonat devenit obiect de studiu în psihologia crimei este Puiu Faranga, din  romanul Ciuleandra (1927) al lui Liviu Rebreanu. Și aici vedem cum se întâmplă când se întâmplă. Povestea se concentrează pe declanșarea nebuniei. Pasiune, posesiune, neputință  și crimă - sunt doar câteva trepte pe traseul parcurs de un om care-și pierde discernământul și toate alea. Fiind un roman psihologic, accentul se pune pe conflictul interior care se dă între personalitatea lui Puiu Faranga și masca sa. 

Nu-i putem uita de gemenii Hallipa din Concert din muzică de Bach (1927) de Hortensia Papadat Bengescu. De-un cinism patologic, participând cu implicare și chiar pasional la orice nelegiuire, ei pot fi considerați printre altele, ucigașii Siei. Alcătuiesc o singură ființă, vorbesc unul în prelungirea celuilalt. Altenți, ubicui, repulsivi - sunt personaje care nu se uită ușor. Astăzi i-am numi psihopați.

Nici Stamate nu e întreg, chiar dacă "așa a vrut“ Urmuz (Pâlnia și Stamate, 1922). E aiurit, vorbește aiurea și e maniac. Vă amintiți de compasul care măsoară pereţii "pentru a nu scădea la întâmplare"?! Ca să nu mai vorbim că face poze cu "sfinţii mai în vârstă" ca să le vândă familiei, nu atât pentru câștig, cât ca să se distreze pe seama prostiei lor. Dar în sfârșit, la proză bizară - personaje pe măsură.

Din punctul meu de vedere, cel mai interesant sonat al literaturii noastre este Grobei,  din romanul Bunavestire (1977) de Nicolae Breban. Pe el îl vedem în manifestări edificatoare, avansând în nebunie, căci Grobei trece de la statutul de seducător, e adevărat, unul mai ciudat, la cel de Mesia. Criza mistică, pe terenul larg al adorației, face din acest personaj, inițial șters, un funcționar aproape lipsit de personalitate și de idealuri, un lider  fanatic, bolnav.

Tot zărghit este și Simion, personajul lui Cimpoieșu, din Simion liftnicul (2001). Chiar dacă romanul e o satiră, faptele rămân: tipul se face schivnic într-un lift de bloc și vorbește cu îngerii.

Și-aș încheia cu Andri, al lui Adi G. Secară (Pirapitinga, 2018), pentru că e de-al nostru, din Galați. Personajul se plimbă pe străzile gălățene, dar e cu mintea aiurea, după ce are o experiență pasională, o legătură online, încât fantasma devine mai puternică decât realitatea.