Dați sfară în țară, fugiți pe șantiere și țipați, fugiți la metrou și țipați, fugiți prin corporații și țipați, fugiți prin lanurile de scaieți ce vestesc noile refugii rezidențiale și țipați, ziceți-le tuturor că moștenirea lui Beckett în cinematografia europeană nu a fost confiscată de Greek Weird Wave, de Yorghos Lanthimos, Babis Makridis și restul găștii, ci se întrevede o cursă democratică, condusă, de pildă, în Portugalia de João Nicolau.

Cu anti-musical-ul „Technoboss” (2019), al treilea său lungmetraj, João Nicolau adaugă experimentalismului său încă o doză de exuberanță. Nu, nimic bombastic, ci un mod seducător de-a combina diverse tehnici scenografice postmoderne într-o narațiune îmbibată de afecte suprarealiste.

Piesa de rezistență este jocul lui Miguel Lobo Antunes (Luis), un actor neprofesionist pe care regizorul l-a racolat la o petrecere și care, veți vedea, este înzestrat cu tot ce-i trebuie pentru a exprima o superbă și arțăgoasă poetică a anonimității.

Luis este caruselul nevrotic în jurul căruia se învârte o lume interioară ce pare un accident genetic între Peter Gabriel, romanul „O singurătate prea zgomotoasă” al lui Bohumil Hrabal și tezismul proletar al flâneur-ilor din filmele lui Aki Kaurismaki. Fața lui acră, cu ochii apoși pierduți în spatele unor ochelari eliadești și cu gura deformată într-un facies de vulpe bătrână și poznașă, ne poartă într-o poveste țăcănită.

Carcasa umană numită Luis, un mascul de 60 și ceva de ani, divorțat, se îndreaptă aproape senil spre vârsta pensionării, spre punctul terminus a câteva decenii de montat sisteme de securitate. Să le rostim în cor numele: SegurVale Integrated Systems of Access Control. Și în timp ce, șofând un Volkswagen Jetta câștigat la o tombolă de tichete decupate de pe pungile cu cereale, cutreieră harta în lung și-n lat ca să-și monteze prin hoteluri și aziluri de bătrâni ale sale (să rostim iarăși în cor) SegurVale Integrated Systems of Access Control, Luis își varsă amarul cântând la volan. Mici solfegii afone de karaoke în care debitează tot ce-i trece prin cap și prin fața ochilor.

Luis are o singură baliză în naufragiul zilelor atunci când se întoarce în liniștea cavernoasă a apartamentului: motanul Napoleon. Dar într-o zi, așa cum se întâmplă, Napoleon se culcă într-o rână pe covor și-și dă duhul. Fie-i țărâna ușoară. Luis se simte ruinat definitiv. Apoi încearcă să căptușească golul lăsat de Napoleon cu un peștișor auriu, dar nu mai are același efect asupra solitudinii; din contră, peștișorul auriu îi accelerează tristețea, e un barbituric steril. Iar peste toate astea și nenorocita de durere de menisc, unde stă să crească un boboc de reumatism, nu-i dă pace, ci vrea să-l vadă în patru labe, o umilă eroare a anatomiei. Ay, Luis, Luis.

Dar când mlaștina inimii se pregătește de apogeu, iată colacul venit din ceruri, clișeul femininului salvator își face apariția, excelent prelucrat în farmecul suprarealist al narațiunii: Lucinda, recepționera hotelului de 4 stele Almadrava. Afișând mimica imperturbabilă a unui buncăr, mofturoasa Lucinda trezește în Luis masculul sentimental de odinioară. Însă mai ușor faci fundă din țeava unui tanc decât s-o cucerești pe Lucinda, va descoperi în curând Luis. Dar știm din istorie că utopiile sunt baloane de săpun – deci, până la urmă, Luis o va scoate la capăt.

Dinamica vizuală face adesea schimbul de la estetica granulată pe 16 mm la decoruri scenice pictate naiv, în special când Luis, adâncit în introspecțiile lui melomane, rătăcește cu mașina prin peisaje rurale. De asemenea, acțiunea este întreruptă ocazional prin intermezzo-urile din voice-over al unui narator heterodiegetic, care „complică” diverse situații prin mini-digresiuni literare. Savuroase? Savuroase.

Un loc la fel de important în incantațiile absurdului îl ocupă telefonul lui Luis. Tan-ta-tan-tan-ta-tan-ta-tan-ta-tan. Așa sună telefonul, dar nu-l vedem niciodată. Luis răspunde privind în gol, accesând parcă prin comandă vocală un implant, însă la fel de bine telefonul ar putea fi doar un joc sadic al imaginației ori o închipuire pavloviană care se declanșează în el când i-e lumea mai dragă.

Întreaga narațiune pare, de fapt, construită pe o strategie a elucubrațiilor copilărești, a felului în care copiii se joacă cu păpușile. De exemplu, să ne imaginăm asta: în clipa asta Barbie stă cuminte în poala fetiței, pentru ca în clipa următoare, fără ca ceva să anticipeze scena, o vedem pe domnișoara Barbie arzând pe ochiul de aragaz. Așa și-n „Technoboss”, același tip de „flic-flac” fantasmagoric între extreme.

Joao Nicolão aparține unui „zodiac” fascinant al cinematografului de artă, care ține de repopularea cu mitosfere a urbanismului, trasând un arc continental de la elegiile plictisului din Argentina lui Martin Rejtman și până la inventica singurătății postsovietice din Estonia favoritului meu – Veiko Õunpuu.