O vorbă celebră a lui Malraux spunea că moartea transformă viața în destin. Pentru viața lui Paul Goma, finis coronat opus. Dispariția fizică a scriitorului și fostului disident, internat de o săptămînă cu coronavirus într-un spital parizian, a creat, în contextul simbolic al pandemiei, un val de emoție, exprimat mai ales în mediul online autohton: echivalent, probabil, al unui complex de vinovăție față de marele singuratic răzvrătit, adulat de unii ca un erou național, respins de alții ca un ciumat. Dar și, probabil, al unui sentiment al înfrîngerii, marginalizării, nerecunoașterii și neînțelegerii a ceea ce am fi putut fi și n-am fost.

...

Paul Goma este (nu doar a fost!) cu-adevărat unic și irepetabil. Și-a câștigat această singularitate nu numai relaționându-se cu damnații regimului comunist, nu doar raportându-l noi, de pildă, la căile de-acum canonicizate de subzistență în detenție, revendicate de majoritatea creatorilor osândiți, căi identificabile recurent în memoriile acestora, dar și în gâlceava sa cu tot restul lumii literare & politice post-decembriste.

Adrian Marino, în volumul său de memorii (Viața unui om singur), se pronunță astfel despre Paul Goma:

...

În Cartea fericirii, cunoscutul roman al Ninei Berberova, unul dintre personaje, muzicianul sinucigaș Sam Adler, prietenul din copilărie al Verei, afirmă la un moment dat că, în absența lucrurilor, a obiectelor dragi pe care nu le poți lua cu tine în lumea de dincolo, paradisul s-ar transforma în reversul său: „Ce trist ar fi acolo! Doamne, ce tristețe!”, exclamă Sam.

Un asemenea punct de vedere stimulează, prin ricoșeu, reflecția asupra funcțiilor și semnificațiilor obiectelor în literatură (și în reprezentările artistice, în sens mai larg), atrăgând totodată atenția asupra ambiguității pe care ele o întrețin, mai cu seamă atunci când sunt introduse în ecuație ...

Nu încerc să postulez nimic, e o confesiune și interpretările nu se vor bază de cunoaștere. Cei care au avut un istoric de atacuri de panică probabil vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Deși nici un atac de panică nu e identic cu altele. Nu au toate aceleași rădăcini. În linii mari, ce se întâmplă, este o simulare a momentului morții. Omul își somatizează moartea. Fenomenul survine în general când te simți ”vulnerabil” (aici sunt multe variabile și relative) sau singur. Sau neiubit. Sau neînțeles. Unii au fobie socială, alții au complexe majore. Alții se simt prinși într-un climat străin. Mai survine în fața unui pericol de moarte posibil.

...

În anii ‘90, se difuza în România un serial (nu știu dacă vă mai amintiți), „MacGyver”. Un tip cu chică Modern Talking suferea de un soi de geniu ingineresc compulsiv - îi dădeai o gumă de mestecat și-un pix și-ți făcea din ele un tanc. Cam așa ceva. Ei bine, același „avânt ingineresc” heteroclit îl găsim și-n proza miniaturală a Samantei Schweblin, scriitoarea argentiniană care face furori la ora actuală în literatura americană și britanică, volumul Păsări în gură fiind nominalizat la Booker Prize,. Îi dai niște situații stranii și-ți încropește din ele niște proze scurte și mai stranii.

Pe coperta a IV-a a acestui volum de proză scurtă, apărut nu demult la Litera, ...

– Și pentru că s-a făcut noapte, ca urmare a mișcării de rotație a pământului – îl informă Mombasadorul George pe explorator – ți-am pregătit un însoțitor. El te va conduce pe direcția urmată de povestea noastră până se crapă de ziuă. De-acolo, te descurci tu, că doar ești explorator cu diplomă. Acum, dă-mi voie să ți-l preziiiint peeee...

Trăgând o draperie de pluș brodată cu leul și unicornul, Mombasadorul dădu la iveală un personaj atletic, îmbrăcat într-un elegant costum bleumarin cu dungulițe albe, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Personajul făcu un pas energic înainte și continuă de unde se oprise diplomatul: ...

Nu știam ce mă enervează din cale-afară în spațiul public. Și asta de ceva ani, de când, din motive de subzistență, a trebuit să caut să fiu un pic mai atentă, mai prea dispusă la dialog. În efortul acesta infinit de a căuta să mă potrivesc cumva pe câte o undă, cu exasperarea bâzâindu-mi permanent în urechea interioară, mai mult am renunțat, decât m-am potrivit. Și mi-am spus că lumea e prea deșteaptă pentru mine. Așa că în loc să tot caut ecouri și potriviri, am început să caut ocheane și lentile, să deschid bine ochii, să învăț - nu-i așa? - de la cei mai buni decât mine.

Sigur, trebuie să spun că m-au amuțit certitudinile, etichetele, sfaturile, ...

De câteva zile, de când Paul Goma (2 oct. 1935–25 martie 2020) a trecut, sper, într-o lume mai dreaptă pentru el, sunt asediată de apeluri telefonice, de mesaje pe toate căile. Temele interpelărilor nu sunt variate, ci doar obsesive. Cea mai destabilizatoare dintre ele este cea a incinerării scriitorului. De ce incinerare și nu înmormântare creștinească? De ce la Paris și nu în România? Cine a decis incinerarea: scriitorul, fiul lui, autoritățile? Și de ce? A fost deja incinerat sau urmează? Cineva a aflat de la altcineva, care e prieten cu altcineva... că fusese deja incinerat chiar din ziua morții. „Cineva este obligat să ofere mai multe explicații!”, mi-a scris o doamnă din lista mea, pe facebook. (Obligat? Cine?) S-a vehiculat că nici Goma, nici decizia ...

Poetul W.H. Auden era un individ șocant.

Personajul în sine este plin de contradicții, precum s-ar și cuveni să fie un individ cu convingeri marxiste în tinerețe și cu credințe anglicane la senectute. În tot acest timp însă, el rămâne atras aproape exclusiv de băieți, așa cum se autoironizează cu aplomb într-un distih din tinerețea de la Cambridge, transcris cifrat:

„The pleasures of the English nation

...

Atunci când spațiul se închide, povestea se deschide.

Mereu m-au fascinat heterotopiile lui Foucault, tipologiile lui spațiale care ordonau spațiile de la închideri fizice și spirituale înspre zonele obscure ale dereglărilor emoționale și psihice: aziluri, închisori, no man’s land-uri, orașe fortificate, temple, bordeluri și lista poate continua. Unele dintre ele sunt ambivalente, funcționând și ca topii ale închiderii, dar și ale deschiderii, ale evaziunii... Despre unul dintre acestea este povestea despre care vreau să vă vorbesc, cea a unui film care mi-a tulburat liniștea huis-clos-ului meu cotidian: un haman dintr-un oraș algerian de dinaintea ...

Intenționam de multă vreme să scriu despre unul dintre cei mai importanți poeți latino-americani contemporani, cu o notorietate internațională incontestabilă, Ernesto Cardenal. Și asta cu atât mai mult cu cât, anul trecut, a apărut primul său volum în română, la Editura Paralela 45: Noua ecologie și alte poeme militante, tradus de Anastasia Gavrilovici și prefațat de Claudiu Komartin. Dar nu credeam că voi ajunge să scriu în proximitatea morții sale, petrecute pe 1 martie, deși în ianuarie împlinise nu mai puțin de 95 de ani.

Poet, preot, revoluționar, Ernesto Cardenal a reprezentat una dintre conștiințele civice și politice cele mai active din Nicaragua și America Latină ...

Estiu 1993 (în traducere: Vara 1993), apărut în 2017, o producție catalană, este probabil filmul care m-a emoționat cel mai mult în ultimul timp. E povestea unei fetițe care rămâne fără mamă și trebuie să locuiască cu unchii ei într-o zonă rurală. Cu toate că subiectul deja cere o anumită stare de spirit, faptul că e filmat din perspectiva unei fetițe, care încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat, dintr-o dată, reprezintă centrul de greutate al filmului.

Încă din primele cadre, începem să deslușim situația Fridei (Laia Artigas, personajul principal), de 6 ani, într-o lume a adulților în care nu i se explică de ce mama ei a murit. ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

...

Mereu am fost mai impresionat de filmele care ilustrează lupta agonică a unui individ cu o boală decât de așa-numitele „disaster films” unde catastrofele naturale sau biologice rad de pe suprafața pământului mii de victime. Dar acest lucru nu se întâmplă doar din cauza / datorită faptului că prima categorie „riscă” să aibă o calitate estetică net superioară celeilalte, din moment ce astfel de filme permit regizorilor să acceseze un spațiu intimist cu un potențial poetic mult mai mare. Nu întâmplător, forța filmului Melancholia se datorează și modului în care Lars von Trier mută delirul planetar cauzat de iminenta coliziune a pământului cu un asteroid în sufletul unui singur personaj. Și nici pentru că, așa cum ar spune cineva, prima categorie lucrează cu ...

Probabil că Don Quijote ar părea mai puțin dus cu pluta dacă s-ar hotărî să salveze oceanele de plastic, decât dacă ar declara că vrea să-l salveze pe "ca și" de lupta inutilă cu cacofoniile. Dar la fel de probabil e că nu s-ar putea abține, descoperind o altă luptă cu morile de vânt. Că nu altceva este inutila sacrificare a lui "ca și” comparativ, cu aruncarea lui într-o bătălie pentru care nu numai că nu e calificat, dar credem că nici măcar lupta n-ar trebui purtată.

Cât de monstruos sună, un enunț de genul: "mă aflu aici ca și corigent" în loc de "mă aflu aici în calitate de corigent". Cacofonia rezultată din întâlnirea a ...