De câteva zile, de când Paul Goma (2 oct. 1935–25 martie 2020) a trecut, sper, într-o lume mai dreaptă pentru el, sunt asediată de apeluri telefonice, de mesaje pe toate căile. Temele interpelărilor nu sunt variate, ci doar obsesive. Cea mai destabilizatoare dintre ele este cea a incinerării scriitorului. De ce incinerare și nu înmormântare creștinească? De ce la Paris și nu în România? Cine a decis incinerarea: scriitorul, fiul lui, autoritățile? Și de ce? A fost deja incinerat sau urmează? Cineva a aflat de la altcineva, care e prieten cu altcineva... că fusese deja incinerat chiar din ziua morții. "Cineva este obligat să ofere mai multe explicații!", mi-a scris o doamnă din lista mea, pe facebook. (Obligat? Cine?) S-a vehiculat că nici Goma, nici decizia modalității în care trece dincolo n-ar aparține doar familiei. Un Cineva colectiv știe mult mai bine ce trebuie făcut.

Dintr-o dată, Paul Goma a bătut toate recordurile sale la captarea atenției opiniei publice. La oră de rating, a devenit postmortem simbol și bun național. S-au activat mecanismele "recuperării". Aud că niște fețe bisericești i-ar fi găsit și loc pentru mormânt în România. Dacă "recuperatorii" oficiali și establishmentul cultural s-ar fi silit după 1990, poate că Goma ar fi devenit cu adevărat modelul de care o țară bântuită de diversele corupții avea și are nevoie. Dimpotrivă, s-o spunem limpede în ceasul morții sale: aceiași s-au luptat din răsputeri ca Goma să rămână exilat în azilul lui politic parizian. S-au luptat să nu aibă o editare adevărată și o corectă receptare în limba în care și-a scris toată opera - m-ar certa, nu suporta să i se spună că are operă. Acum, trecut dincolo, de unde ne privește și-și zâmbește amar în barba-i de profet, ucis ritualic de ai lui, poate ar accepta.

Dacă breasla lui nu i-ar fi refuzat dreptul de a fi scriitor, și nimic mai mult, așa cum și-a dorit toată viața, azi n-ar mai fi considerat exact ca în anii 1970 "fără talent", "necunoscut". Securitatea n-a murit, nu e fostă, e foarte actual(izat)ă și a fost mereu susținută în eforturile ei patriotice, deliberat sau nu, de metehnele multor scriitori, critici, oameni de cultură.

Așa cum mă așteptam (cu mult timp în urmă și nu sunt singura), "toată lumea" a simțit că are datoria să spună ceva despre Goma. "Toată lumea" a uitat cum l-a ridiculizat, cum s-a hlizit nepăsătoare când generalul de Securitate Pleșiță se lăuda nestingherit de regulile statului de drept că l-a bătut, i-a dat și cu stânga, și cu dreapta, i-a smuls barba etc. "Toată lumea" l-a sărit din istorie (inclusiv a literaturii) și i-a aplicat etichete după interese și idiosincrazii.

Dintr-o dată, nemaifiind în viață, lumea nu s-a mai abținut, și-a scos dezabieurile la aerisit. Iar coronavirusul a piperat scenariile într-un mod care frizează vulgaritatea: "dacă n-a reușit nici comunismul să-l doboare, iată, coronavirusul i-a dat lovitura finală". Intelectuali care nu au "știut" de existența lui Goma îl descoperă dintr-o dată "ucis de pandemie" și însăilează la repezeală articole de presă, nu cumva să scape ocazia de a câștiga un strop de capital politic și de imagine.

Toată această falsă gâlceavă, a falșilor înțelepți, în fapt, un zgomot de fond cu zurgălăi - ca să fie pusă în surdină adevărata problemă! Oamenii se tot întreabă dacă Goma s-a internat cu coronavirus ori l-a căpătat în spital și își tot amintesc când, cum, cât l-au "întâlnit" pe Goma, în carne și oase ori numai prin intermediul lecturilor. Toate astea ca să nu se audă întrebarea din spatele coloanei de manifestanți: De ce nu s-a înfiripat această grijă exuberantă și în timpul vieții scriitorului opozant? (Măcar 50%, hai 10%? – zic în stilul Goma.) Dacă am fi exprimat-o, poate că am fi devenit mai atenți la ce spunem/scriem, mai serioși, mai preocupați de propriul discernământ.

În povestea morții lui Paul Goma, postările sincere și impresionante (unele adevărate bijuterii demne să fie reținute de o istorie literară nonconformistă, așa cum este cea a literatei și artistei Roxana Donaldson) sunt ale cititorilor "obișnuiți" ai cărților lui Goma. Sigur, există și acei cititori avizați, ei pot fi numărați repede, care au contribuit în felul lor la întreținerea unui interes constant "pentru o anumită parte" a conștiinței publice și literare românești.

Mai există și acei literați care s-au văzut nevoiți să anunțe moartea lui Goma, altfel nu dă bine, deplângându-l cu formula care le rezolvă pe toate: "mare pierdere pentru cultura română". Părerea mea este că de fiecare dată când pleacă un om la o vârstă venerabilă și care a lăsat urme autentice în istoria timpului său este gratuit să spui că s-a produs "o mare pierdere", atât timp cât tot ce a făcut este un mare câștig.

Peste toate aceste false, în marea lor majoritate, bocete din spațiul virtual, a căzut tristețea scriitorului O. Nimigean, grea ca o sentință, dar care lasă totuși loc pentru o viitoare punere în discuție a raportului dintre românitatea noastră de toate zilele și inconfundabilul scriitor exilat: "A murit Paul Goma. Să ne fie rușine!" Căci nu s-ar cădea ca după ce a fost tăcut multe decenii să fie vorbit acum fără o punere serioasă în balanță a moralității unei atare flecăreli.

Revenind la chestiunea exprimată la începutul acestui text, în toate privințele decizia aparține numai familiei, adică lui Filip Goma. Când soții Goma au ținut piept regimului comunist, înfruntându-i instituțiile represive, când au fost forțați la exilare și la azil politic, când viața lor și a copilului lor (azilant politic de la vârsta de doi ani) a fost pusă în pericol de regimul Ceaușescu, prin Securitate, cu extensiile ei în terorismul internațional – au fost singuri. Susținuți de câțiva români, și ei cu pata exilului la dosar, și de statul francez care i-a protejat, care l-a protejat pe Paul Goma până în ultima clipă a vieții sale chinuite. Paul Goma nu este un bun de patrimoniu marcă românească înregistrată, așa cum nu sunt nici Ionesco, Cioran, Eliade sau Vintilă Horia. Totuși, Goma nu este nici bun al culturii franceze, al Franței – țara care i-a acordat azil politic, care i-a oferit cetățenia, pe care scriitorul – rămânând fidel convingerilor și sorții nefericite a românilor – a refuzat-o politicos. Goma este acel scriitor român care a dat limbii române trup de patrie salvată în exil.

Prin urmare, într-un mormânt sau într-un columbarium, alături de Ana-Maria, stâlpul neclintit al vieții sale, Goma rămâne același: scriitor român născut în Basarabia, refugiat de război la 8 ani și jumătate, hăituit de comisiile de repatriere la vârsta de 9 ani, rămas pe drumuri câteva luni, cât i-au fost arestați părinții, arestat prima oară ca elev, dat afară din toate școlile din România, arestat ca student, "eliberat" în domiciliu obligatoriu, hărțuit permanent de Securitate, primul scriitor care a ieșit cu adevărat din linie (Ostinato, Suhrkamp, Frankfurt, 1971), scriitorul liber dintr-o țară neliberă, care în 1977 a pus bazele singurei Mișcări pentru drepturile omului din România (iarna-primăvara 1977, cu discipoli care i-au urmat exemplul, condamnați la muncă forțată în iulie același an), chinuit în pușcărie și aproape omorât, dat afară din Uniunea Scriitorilor în timp ce era închis la Rahova.

Cobreslașilor lui implicați nu le-a fost niciodată rușine public pentru că l-au exclus la ordinul Partidului. Dar nici breslei pur și simplu, care nu a avut normalitatea să manifeste solidaritate cu Goma nici în 1977, nici în noul regim, de unde se vede că nu Partidul și Securitatea sunt singurele responsabile pentru toate încercările de aneantizare a lui. Scriitorul despre care, într-un interviu realizat de Doina Jela, când cei doi prieteni erau "certați", în ultima parte a vieții sale, Monica Lovinescu a spus despre puținii "necompromiși care să spele păcatele neamului" că "la noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă".

Acum, după ce nu mai este, obsesia că Goma trebuie să intre în tiparele noastre este lipsită de sens și de legitimitate. Și de măsură. Numai cine nu i-a citit cărțile își poate permite să-i judece deciziile legate de propria moarte. S-a încercat persuadarea mea, pe mai multe canale, să îl conving la rândul meu pe Filip Goma să își înmormânteze tatăl, împotriva ultimei sale dorințe (care a fost exprimată, de altfel, public, cu multă vreme în urmă). Se pare că nici despre Filip-Ieronim Goma nu se știe mare lucru. 

Poate că Goma nu a suportat gândul că mormântul lui se va șterge din pământ, așa cum s-au șters mormintele părinților săi, refugiați de război, basarabeni, a căror urmă în lume este acest fiu exemplar. Din cenușa lui vor renaște gânduri mai așezate și speranța că ultimul său refugiu în focul purificator nu a fost o zădărnicie, ca atâtea alte lucruri importante, ratate de poporul pentru care și-a sacrificat cariera și viața.

Plecarea sa de Bunavestire este un semn pe care îl vom descifra cândva.