Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

Ce înseamnă izolarea pentru tine și cum o trăiești? Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți?

Lia Faur

Cristian Fulaș

O să par patetic. Ieșeam rar din casă și înainte, de cele mai multe ori într-un parc aproape la fel de pustiu ca lumea de azi; iar în acel parc nu vorbeam cu nimeni. Nu sunt un antisocial, departe de mine așa ceva, dar cred că asta se întâmplă pentru că nu am un job stabil, nu am copii, nu beau, nu prea am ce spune în afara ocupațiilor mele, iar ocupațiile celorlalți sunt altele. Și atunci, da, trăiesc autoizolarea ca pe un soi de stare de spirit continuă, o luptă cu lipsa accesului la toate lucrurile pe care mi-ar plăcea să le fac și nu am cum, pentru că e foarte greu să te distrezi singur. Aproape imposibil. Mai amuzant mi se pare că la începutul anului îmi propusesem, ca un mic joc foarte serios cu mine însumi, să încep să ies din casă. Evident, aș spune cu un zâmbet amar, iar nu mi-a ieșit. Altfel, în situația de acum sunt un fel de om gata adaptat la izolare, sunt aproape liniștit, dacă nu m-aș întreba încotro mergem și nu aș resimți foarte acut boala și moartea care ne înconjoară, aproape că nu m-ar afecta cu nimic ceea ce se întâmplă. Dar să revenim. Autoizolarea asta e în primul rând un motiv să muncesc și mai mult, să fac ceva măcar în perimetrul ăsta extrem de redus în care trăiesc. Să las ceva în urmă în felul ăsta, dacă la nivel social se pare că nu am nicio șansă. Unii ar numi ceea ce construiesc eu o operă, eu îi spun mai simplu, ceva în urmă. O urmă pe pământ. Am mai zis, când coșmarul ăsta în care ne-am prăbușit toți se va încheia, eu voi rămâne la fel: aproape izolat și atunci, fără un câmp social bine definit, fără motive extraordinar de valide să ies din casă și să fac altceva decât ceea ce fac în fiecare zi. Trăiesc, deci, cam la fel.

*Modifică ceva în ființa umană izolarea de ceilalți? *Ciudat, dar cred că da. Izolarea de ceilalți, în fond, ne face mai umani. Mai vulnerabili. Mai atenți la inflexiunile lumii. Mai tăcuți. Mai înțelegători. Mai capabili să îi privim pe ceilalți, mai degrabă decât pe noi înșine. Mai apți de gândire, orice o însemna cuvântul ăsta cu care niciodată nu am reușit să cad de acord. Mai conștienți de propria persoană și de cercul minimal în care viețuim, pentru că altul nu avem. Mai puțin risipiți, mult mai puțin neatenți, niciodată uituci. E, în fond, o chestiune de etică. În cazul izolării, proiecția asupra celuilalt e foarte redusă. Nu ai așteptări, nu există așteptări nici de cealaltă parte. Ești cu tine, celălalt e o voce cu care din când în când stai de vorbă și care te trage de mânecă: fă-ți treaba, nu te risipi. 

În fond, eu cred că din reversul lucrurilor de mai sus va veni și sfârșitul a ceea ce trăim azi. Omul social nu va rezista foarte mult în autoizolare, își va asuma riscurile, va ieși, va înfrunta pandemia sau cum vrem să numim ceea ce se întâmplă azi, poate e doar un atac de panică de dimensiuni nemaivăzute. Dar care va trece. Socialul, superficialul, vor triumfa din nou. Nicio forță de pe lumea asta nu-i va putea opri pe oameni să comunice, să-și zâmbească unii altora, să se strângă în brațe, să petreacă timp împreună, să fie trupuri, nu imagini, nu voci îndepărtate, să își vorbească față către față, la limită să moară împreună. Nu, nimic nu poate opri acest stil de viață, nici măcar frica pe care oamenii încă nu au interiorizat-o și care azi funcționează. Dar conștientizarea se instalează treptat în conștiință. La fel asumarea bolii, a posibilei morți. Uită-te câte boli sunt în jurul nostru. Mii. Nu ne-am temut așa de tare de ele până acum o săptămână-două. Și va veni vremea când infectarea cu Sars-Covid2 sau cum îi zice va fi primită natural în conștiință, asemeni riscului pe care ți-l asumi când urci într-un avion sau când conduci o mașină cu 150 de kilometri la oră. E doar o chestiune de timp, e doar bucla necesară pentru conștientizarea acestei posibile boli. Apoi vom trăi toți cu ea. Va fi asemeni celorlalte, nici pandemie, nici vreo fericire. O boală care ne poate ucide. O gripă care poate deveni pneumonie și ne poate omorî. Atât. Și sunt atâtea lucruri care ne pot ucide zilnic, încât aproape că zâmbesc amar când văd că am clacat ca societate în fața unui virus care pare să se răspândească mai repede decât cei obișnuiți. Așa pare, nu sunt epidemiolog, nu știu, nici măcar nu țin neapărat să aflu. Ce ne va fi speriat atât de tare, încât să ne oprim din funcționare? Nu vom ști niciodată un răspuns clar la întrebarea asta și poate că e mai bine așa, dar ce știu sigur e că omul social nu poate fi învins de așa ceva. Nici gând. 

Ioana Cistelecan

De la o vineri, 6 martie, încărcată de două ture de lansări și întâlniri literare și o sâmbătă dimineața absolut tihnită la o cafea pe centru cu Alexandru Potcoavă, înainte de repatrierea sa în Timișoara, de la o marți, 10 martie, plină de cursuri și seminarii la anunțul suspendării cursurilor în preuniversitar și mai apoi al închiderii universtății noastre, n-am avut răgazul să mă dumiresc de schimbarea bruscă a lumii așa cum o știu. De la televizorul staționat pe știri din zori și până seara în primele 2-3 zile, la beculețul aprins dintr-odată care mă avertiza să-mi reorganizez timpul ca să nu o iau razna – câțiva pași. Nu, nu mi-am făcut stocul de baxuri în cămară, nu mi-am achiziționat un aparat de făcut pâine, dar am sesizat pe viu panica în Carrefour-ul nostru de cartier, cu rafturi goale și coșuri debordânde. Ei bine, n-am fost niciodată o ființă tocmai sociabilă/ socială, nu sunt o pupăcioasă din fire, nu sufăr de înghesuială, însă resimt un disconfort în selectarea socializărilor calitative. Deși n-am fost niciodată o bună prietenă a tehnicii moderne, mi-am mutat și eu comunicarea în spațiul cvasi-virtual. Mă simt locuind într-un volum colectiv, scris la n mâini, asemenea unui balaur cu cel puțin 10 capete. Și ca să mai reduc din ele, ca să nu se ițească toate deodată vijelios, îmi încep ziua cu o cafea Lavazza, mă ocup de chestii administrativ-domestice, verific rezolvarea fișelor fiicei mele date de dascălul său, gestionez pe căile impersonale ale internetului cursurile și seminariile grupelor mele de studenți și masteranzi, mă lupt cu dorința copilei ce se manifestă tot mai abitir de a ne transforma apartamentul într-o mini-grădină zoologică habitată barem de un cățeluș, de o pisicuță, de un iepuraș, nu mai sunt prizoniera știrilor decât în reprize scurte de luat pulsul realității dimineața și seara, cer ori dau raportul zilei oamenilor dragi mie, încă nu m-am apucat de prăjituri, constat cu un zâmbet amar disperarea magazinelor de haine ce mă îmbie cu oferte supra-avantajoase pe mail și mă adun între coperțile unei cărți ca exercițiu binefăcător de respirație. Am însă acuta  senzație că timpul se comprimă, că abia a fost 8 și deja e 11-12 la amiază, că de la 17 încolo sunt pe fugă orice aș face și trăiesc așadar sentimentul culpabilității față de toate textele ce mă așteaptă pentru a le parcurge și diseca, privindu-mă acuzator din mormanul în care sunt stivuite.

Robert Șerban

Încă e bine, lucrez de acasă de o săptămână, nu ies afară decât la 4-5 zile, cu mașina, ca să fac cumpărături, cu mască pe față și mănuși pe mâini. Un biet ninja din Banat în confruntarea cu Covid-19. Seara citesc, mai văd câte-un film, urmăresc știrile, conversez la telefon cu rudele și prietenii. Noaptea mai scriu, mai citesc, mă mai dau pe Facebook, mai pe internet. Iar ca toate să aibă un rost, prietenii mei Dan Mircea Cipariu și Mihai Zgondoiu mi-au propus să facem, din aceste săptămâni în care cam suntem sub semnul întrebării, un program-experiment de arte vizuale și poetice, împreună cu Cosmin Paulescu, Bogdan Rața, Iulia Toma, Gabriela Toma și Florina Zaharia. Adică patru artiști vizuali și patru poeți. Povestea asta se cheamă Eco dosArt (#stamacasa) și e o documentare ce va ține până în septembrie, când va avea loc o expoziție și un eveniment cu toată marfa ce se va strânge în acest răstimp: desene, fotografii, texte, bilețele, versuri, tricouri pătate, măști, căști, naiba mai știe ce. Ce ne trece prin cap și are niscai sens, umor și, de ce nu, valoare artistică. Ne documentăm izolarea. Și angoasele care o să apară, dacă o să apară. Și fricile, dacă o să fie. Și semnele pe care le lăsăm pe hârtie, ecrane sau pe ce mai scriem/desenăm. Ca să nu divaghez și răspund la întrebarea ta, dragă Lia, transcriu cântecul pe care l-am compus astă noapte și pe care l-am cântat de dimineață, ca să pornesc încrezător și cu forțe proaspete într-o nouă zi, prin casă. 

Cântec bărbătesc în vremuri pandemice 

Ce dac-afară-s douăzeci de grade

și soarele e, parcă, de polen?

Eu m-am închis în casă și voi rade

un Châteauneuf și-un Finkielkraut Alain.

Ce dacă pomii gâlgâie de floare

și se aude Air-ul de Bach,

interpretat de o privighetoare?

Eu îmi admir buchetu-mi din Hornbach.

Ce dac-afară iarba-i de-o palmă?

Ce dacă-n mâini aș merge-acum prin ea?

Stau în oglindă și-mi țin firea calmă,

cum fiu-meu,-ntre dinți, o acadea.

 

Ce dacă n-am habar cât voi mai șade

între ecrane, frigider și geam?

Cât nu se-aude cum coroana cade,

din casă nemișca-mă-voi eu, neam! 

Liliana Corobca

Ca să scriu, și am în vedere cărțile lungi, de sute de pagini, am nevoie să mă izolez. De la câteva săptămâni la câteva luni. Să stau departe de micile tabieturi și plăceri ale vieții, adică filmele, cărțile și muzica preferată, prietenii cu care vorbesc virtual sau real (închid telefonul zile întregi, apoi deschid să văd dacă nu e ceva urgent, totuși: nimic urgent însă, închid la loc), departe de orice spațiu virtual, am în vedere internetul cronofag și dulce, televizor nu am și nu suport. Cartea la care lucrez formează un scut în jurul meu, un câmp magnetic aproape și rămân doar cu ea în gând, doar cu ea la masa de scris. Izolarea este, în primul rând, un exercițiu de voință. Am și niște mici trucuri (secrete) care mă ajută să rezist acestui program timp îndelungat. Când eram mică, citeam într-o verandă cu geamuri mari și cu o "radiolă" sovietică mare (aparat de radio+pick-up). Când simțeam că amețesc, dădeam drumul la radio, mă ridicam și mă mișcam (combinație de gimnastică cu dans). După câteva minute, luam iar cartea în mână, revigorată, cu sânge în obraji. În manualele noastre școlare, era o frază de-a lui Lenin despre muncă. N-o țin minte exact, dar ideea era că trebuie să variezi activitățile, ca să poți munci mai eficient și mai mult. Ceea ce eu am încercat și am fost de acord că, da, ajută. Izolarea mea e legată de muncă, intensă, susținută, cu scop bine definit. Am scris mereu despre oameni în situații-limită, am intrat în pielea lor, am vrut să înțeleg psihologia lor. Am visat să fiu medic și uneori am scris gândindu-mă la efectele terapeutice ale lecturii, am vrut să se știe că trăim bine, că se poate și mai rău, mult mai rău, că există soluții din orice situații și că răbdarea sau voința se educă. Sper că și prostia, și fățărnicia, și răutatea se educă. În bine.

Izolarea modifică omul, desigur, foarte mult. "Izolarea" adevărată, a pușcăriei când ești singur în "celulă", te înțelepțește, ce nu te doboară, te întărește. Acum, cei mai mulți oameni care nu s-au gândit niciodată că lucruri banale, activități cotidiene pot fi inaccesibile, cel puțin o perioadă de timp, sunt speriați, nefericiți. Unde sunt exemplele din trecut, unde modestia și înțelepciunea, și responsabilitatea? Unde este credința? În situații-limită supraviețuiesc cei tari cu duhul. Credincioșii au fost cei care au supraviețuit condițiilor inumane ale deportărilor din regimul comunist. În 2009, am editat mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, pentru că nu mă lasă să trăiesc o frază întâlnită des: "vrem să afle și alții, cei mai tineri prin ce am trecut noi". Prin 2017, imaginea care a început să mă obsedeze era alcătuită din cruci la marginea căii ferate, tren în viteză... Nu mă consideram un scriitor potrivit pentru o carte cu astfel de tematică. Nu mă temeam de reconstituirea atmosferei din Cazahstan, unde picior de-al meu nu a călcat, nici de scenele dure cu oameni care mor în tren. Mă temeam că nu știu nicio rugăciune și că nu știu cum să mă rog în locul lor. Unica rugăciune pe care o știam era "Tatăl nostru" și aceasta învățată întâi în limba latină, ca dovadă a latinității limbii noastre. Mi se părea fals și mediocru din partea mea să scriu despre oameni care se roagă, iar eu să nu mă pot ruga cu adevărat, sincer, fierbinte, simplu, așa ca ei. Au trecut câteva luni intense, cu literatură religioasă parcursă și rugăciuni în fiecare zi, până am simțit cum pot și eu să mă rog, și pentru mine, și pentru ei. Așa am terminat "Capătul drumului". Apoi au venit și alte cărți, pentru care am avut nevoie de alt tip de apropiere, dar voi rămâne mereu convinsă că cei care cred sunt cei mai fericiți și mai puternici. Au fost și vor fi supraviețuitorii tuturor dezastrelor.

Andrei Mocuța

Nu simt vreo mare diferență. Cum sunt mai retras din fire, timpul petrecut în casă e cam tot același ca înainte. Dă-mi un laptop, conexiune la internet și cărți și mă descurc! Ies mult primăvara și vara, în vacanță, când îmi place să călătoresc, în special în natură, dar în rest ritualul meu zilnic se reduce în mare parte la statul în casă sau în curtea casei. Așa că ferice de introvertiți în această perioadă!

Dacă n-ar fi frica și isteria din jur, zău dacă aș simți vreo diferență! Nu sunt de acord cu "noile reguli", cu proviziile ca în timp de război. Vandalizăm supermarketurile și cumpărăm tone de produse, fără să ne gândim că poate altora nu le mai rămân. Din punctul meu de vedere, este un experiment social eșuat. După atâția mii de ani de existență, umanitatea ar trebui să dea dovadă de mai multă înțelepciune în astfel de momente de criză. Nu atât pentru gravitatea situației impusă de această pandemie, care până la urmă e tratabilă în peste 90% din cazuri, cât pentru felul în care îi facem față și reacționăm. Aici am picat testul. Evoluția nu înseamnă inovații tehnologice, ci modul de raportare la propria ființă și, mai ales, la cei din jur. 

Pentru scriitor, carantina e o stare obișnuită. Dacă reușim să lăsăm la o parte factorul frică, această perioadă poate fi o mană cerească pentru scris. Câți dintre noi nu am visat la o pauză prelungită în care să finalizăm proiecte vechi sau să ne vedem de ale noastre fără presiunea rutinei și a jobului? Deși nu e tocmai ceea ce am visat, putem folosi acest timp fără să cădem în capcana panicii colective din jurul nostru. Pentru mine, a însemnat prilejul de a finaliza un nou volum de versuri, "Portret al artistului după moarte", scris în memoria tatălui meu, Gheorghe Mocuța. Mă bucur că a ieșit din tiparul Universității de Vest din Timișoara chiar înainte să se extindă pandemia, altfel cine știe ce soartă ar fi avut. Sunt curios cum va afecta COVID planul editorial al majorității editurilor, câte dintre cărțile în pregătire vor mai fi efectiv tipărite. Sper să avem parte și de surprize plăcute.