Mereu am fost mai impresionat de filmele care ilustrează lupta agonică a unui individ cu o boală decât de așa-numitele "disaster films" unde catastrofele naturale sau biologice rad de pe suprafața pământului mii de victime. Dar acest lucru nu se întâmplă doar din cauza / datorită faptului că prima categorie "riscă" să aibă o calitate estetică net superioară celeilalte, din moment ce astfel de filme permit regizorilor să acceseze un spațiu intimist cu un potențial poetic mult mai mare. Nu întâmplător, forța filmului Melancholia se datorează și modului în care Lars von Trier mută delirul planetar cauzat de iminenta coliziune a pământului cu un asteroid în sufletul unui singur personaj. Și nici pentru că, așa cum ar spune cineva, prima categorie lucrează cu tragedii, în timp ce a doua – cu statistici. 

Răspunsul la această "dilemă" personală de cinefil mi-a fost dat de relectura studiului lui Susan Sontag, Boala ca metaforă, care, întâmplător sau nu, a coincis cu constatarea la nivel național a unei nefericite stări de fapt la care suntem, în prezent, părtași cu toții. Susan Sontag afirmă că

"Orice boală importantă, a cărei cauză este neclară și pentru care tratamentul este ineficient tinde să fie înecată în semnificație. (...) subiectele celor mai profunde spaime existențiale (corupția, descompunerea, poluarea, anomia ori slăbiciunea) sunt identificate cu boala propriu-zisă. Boala însăși devine o metaforă."

Dar o astfel de perspectivă poate depăși nivelul unor maladii specifice (Susan Sontag se apleacă, de exemplu, asupra tuberculozei și cancerului), păstrându-și acuratețea chiar și când vorbim despre calamitățile naturale sau biologice. 

Prin urmare, în momentul în care boala (fie ea individuală sau colectivă) depășește logica, înscriindu-se în sfera inexplicabilului, ea poate deveni metaforă și, deci, poate căpăta un sens. Pentru că numai actele înzestrate cu sens pot fi suportabile. Astfel, procesul de metaforizare este o consecință a nevoii umane de a găsi o explicație pentru mecanismele lumii în care trăiește. O maladie absurdă este mult mai terifiantă decât una ce se prezintă drept o consecință firească a unor acte necugetate. De aceea, filme precum Still Alice sau Wit tind să fie mult mai percutante decât The Day After Tomorrow sau Contagion care, în ultimă instanță, propun o reinstaurare a normalității, pentru a constata ulterior valențele "cathartice" ale unui astfel de eveniment. În timp ce majoritatea filmelor intimiste despre boală șochează prin absurditatea lor (personajele fiind victime "ingenue" ale unor maladii intruzive și misterioase – "tragicul se întoarce"), celelalte reușesc să confere spectatorului iluzia unei detensiuni, în spatele căreia se ascunde, de fapt, o voință mult mai subtilă, fie ea divină sau nu, de a condamna și de a înlătura imoralitatea unei lumi în continuă degradare. 

Știu, când vine vorba de filme de calitate, o astfel de formulă miroase mult prea tare a hollywoodianism ieftin. Pe de altă parte, această percepție este poate singura care ne poate salva prezentul de la o isterie generală crescândă. Pentru că, indiferent de gradul spaimei cu care fiecare din noi se confruntă, trebuie să înțelegem că doar sensul pe care îl dăm acestei pandemii (fie el sau nu dintr-o perspectivă teologică, așa cum face, de pildă, Jean-Claude Larchet) ne poate reda măcar iluzia acelei oaze de normalitate de dinaintea dezastrului. 

Nu trebuie să catalogăm drept absurditate un gol care poate fi umplut cu o metaforă. Metafora este, la urma urmei, un paliativ pentru o lume insuportabilă din cauza lipsei sale de sens.