Obiecte exotice

În Cartea fericirii, cunoscutul roman al Ninei Berberova, unul dintre personaje, muzicianul sinucigaș Sam Adler, prietenul din copilărie al Verei, afirmă la un moment dat că, în absența lucrurilor, a obiectelor dragi pe care nu le poți lua cu tine în lumea de dincolo, paradisul s-ar transforma în reversul său: „Ce trist ar fi acolo! Doamne, ce tristețe!”, exclamă Sam.

Un asemenea punct de vedere stimulează, prin ricoșeu, reflecția asupra funcțiilor și semnificațiilor obiectelor în literatură (și în reprezentările artistice, în sens mai larg), atrăgând totodată atenția asupra ambiguității pe care ele o întrețin, mai cu seamă atunci când sunt introduse în ecuație variabile ca personal/ trans-personal, spațiu/ timp, memorie/ uitare etc.

Poate părea surprinzător cât de numeroase sunt scrierile în proză din perioada actuală care, în moduri mai explicite sau mai subtile, abordează chestiunea „paradisului pierdut”, a tentativelor de recuperare a condiției „adamice” și a unui timp aureolar, prin recursul la formule stilistice care se apropie mai degrabă de specificul discursului poetic, luând „partea lucrurilor” (după inspirata sintagmă a lui Francis Ponge), în felul lor și reușind – la limită – să permeabilizeze granițele dintre „realitatea” palpabilă și proiecțiile ei fantasmatice.

La fel ca în Muzeul capitulării necondiționate (cartea Dubravkăi Ugrešić despre care am scris anterior ), în Iepurele cu ochi de chihlimbar ( Edmund de Waal) ne întâmpină o colecție de obiecte (exotice, de astă dată), prin mijlocirea cărora autorul atrage atenția asupra împletirii capricioase, greu explicabile rațional, dintre lucruri, amintiri și senzații tactile. Amintiri de familie, în primul rând, căci povestitorul (alter ego al autorului) este descendent al familiei Ephrussi, una dintre cele mai faimoase familii ale marii burghezii europene din secolul al XIX-lea, a cărei sinuoasă istorie este dezgropată pas cu pas, din momentul în care naratorul intră în posesia unei neobișnuite moșteniri. Mai precis din anii ’90 ai secolului XX, când unchiul Iggie, murind, îi lasă prin testament 264 de netsuke japoneze (obiecte miniaturale, sculptate în fildeș, lemn sau corn de bivol). O întreagă colecție, așadar. Unele dintre aceste minuscule sculpturi înfățișează fructe, altele insecte sau animale, toate fiind lucrate cu migală și păstrând ceva din vulnerabilitatea lucrurilor perisabile pe care le reprezintă. Este, de pildă, cazul „moșmoanei” pe care povestitorul o alege pe post de talisman – preferând-o inițial altora (inclusiv iepurelui cu ochi de chihlimbar care va da, în final, titlul romanului). Purtând-o în buzunar, mai degrabă uimit decât încântat, el începe să viseze cu ochii deschiși, să facă o suită de presupuneri cu privire la foștii deținători ai curiosului obiect, la miracolul prin care acesta a reușit să supraviețuiască de-a lungul veacurilor, la locurile prin care a trecut, la vitrinele în care a fost expus, la artistul care l-a modelat ș.a.m.d .

Atent la detalii – să nu uităm că este el însuși artist plastic, specializat în modelarea ceramicii – naratorul începe astfel să țeasă firul poveștii (sau mai degrabă poveștile încep să se urzească de la sine în jurul acestor obiecte cu proprietăți cvasi-magice, capabile să îl poarte pe posesorul lor înapoi în timp, dar și în felurite puncte ale spațiului). Iată un pasaj edificator:

„Întors la Londra, îmi pun în buzunar unul dintre aceste netsuke și îl port cu mine toată ziua […] era un netsuke înfățișând o moșmoană foarte coaptă, făcut la Edo – cum se numea pe vremuri orașul Tokio – , din lemn de castan […] Moșmoana mea este atât de coaptă, încât aproape că începe să se descompună, cele trei frunze de deasupra dau impresia că s-ar fărmița dacă le-ai freca între degete. Fructul este ușor neechilibrat, mai copt într-o parte, iar dedesubt simți cu degetele cele două găuri […] prin care se introduce șnurul de mătase , astfel încât netsuke-le să fixeze mica pungă la centura chimonoului.”

În eseul său despre fotografie, Susan Sontag deplângea faptul că în epoca actuală din ce în ce mai puțini americani posedă obiecte cu patină, mobilă veche, tigăi sau cratițe moștenite de la bunici, lucruri folosite, personalizate de atingerea mai multor generații. Exprima, cred, în fond, temerea subiacentă că o lume întreagă s-ar putea cufunda în uitare. Anxietăți asemănătoare îl bântuie și pe eroul lui de Waal, decis să recupereze, o dată cu istoria colecției de obiecte mărunțele intrate în posesia sa și poveștile celor ce le-au deținut înaintea lui. În special istoriile rudelor sale, mai apropiate sau mai îndepărtate, bunici și străbunici, veri ai acestora, unchi și mătuși. Grație informațiilor știute din copilărie, în primul rând de la unchiul Iggie și de la bunica Elisabeth, îmbogățite apoi cu date culese pe cont propriu din arhive și din biblioteci, el scoate treptat din uitare lumi dispărute, cu strălucirea și umbrele lor.

Este de neuitat, de pildă, atmosfera Parisului din ultimul sfert al veacului romantic, o lume sofisticată și fluidă în care o mondenitate spumoasă se mișcă cu nonșalanță, fără inhibiții, descoperind – dincolo de mirajul Orientului – noi moduri de a experimenta senzualitatea, plăcerile interzise sau deliciile artei. E cazul lui Charles Ephrussi (văr cu străbunicul naratorului) care împreună cu amanta sa, Louise Cahen d’Anvers, colindă magazinele de antichități, amândoi seduși de mirajul japonismelor menite parcă să deschidă noi orizonturi pasiunii lor clandestine. Ambii sunt deopotrivă colecționari de rarități exotice și amatori de jocuri erotice, de senzații noi, dar și de decantarea acestora în reprezentări învăluite în mister – casete japoneze de lac auriu, albume de xilogravuri, paravane strălucitoare care puteau împărți o cameră în două și, bineînțeles, rafinatele obiecte liliputane (netsuke) ce reprezentau o încântare nu doar pentru ochi, ci și pentru degetele în stare să le sezize rafinamentul de veritabile „paradoxuri tactile”. Pe scurt, „atingere pasională, descoperire cu ajutorul mâinilor, obiecte învăluite în afecțiune plus caresse.”

Nu de cine știe ce perspicacitate e nevoie ca să ne dăm seama că pentru Charles Ephrussi astfel de obiecte nu sunt doar prețioase și ciudate, ci poartă în ele, adormite, povești despre dorință. Să mai adăugăm detaliul, deloc neglijabil, că același Charles i-a servit lui Proust drept model pentru personajul Swann și nu ne va fi deloc greu să deducem că – deși putred de bogat – pasionatul colecționar nu era nicidecum un parvenit lipsit de gust, ci poseda acel fler ce îl împinge, de pildă, să achiziționeze de la Sichel toată colecția de aproape 270 de netsuke, din care fac parte, printre altele:

„...o vulpe de lemn cu ochi încrustați; un șarpe încolăcit pe o frunză de 

lotus, din fildeș […] un războinic stând în picioare; un servitor dormind; copii jucându-se cu niște măști din fildeș […] zeci de șobolani din fildeș; maimuțe, tigri, căprioare, țipari și un cal în galop […] un braț de vreascuri legate cu sfoară; o moșmoană; o viespe pe un cuib de viespi agățat de o creangă ruptă; trei broaște râioase pe o frunză; o maimuță cu pui; un cuplu făcând amor; un cerb culcat scărpinându-și urechea cu unul din picioarele din spate; o caracatiță; o femeie goală și o caracatiță; o femeie goală; trei castane comestibile; un preot călare; o curmală japoneză”.

Și, nu în ultimul rând, un ciudat de palid iepure cu ochi de chihlimbar, devenit în final efigia acestui inedit demers arheologic (sau detectivistic). Căci arheologie este, chiar dacă una sui-generis, această obstinată reconstiuire a destinelor și – la limită – a unui întreg arbore genealogic, pornind de la urme fragile, biete obiecte călătoare, artefacte infuzate cu spiritul unui loc anume, al unei epoci, sau pur și simplu cu energia (ori harul) unui colecționar.

Este uimitor câtă forță se află stocată în lucruri, mai cu seamă atunci când ele se organizează în colecții ample sau alcătuiesc decoruri, configurații aleatorii și surprinzătoare (veritabile cabinete de curiozități), reușind să ne provoace perplexitate ori angoasă. Rezultă un tip aparte de tensiune în receptare, mizând de foarte multe ori pe resursele imaginative ale cititorului, provocat să reflecteze, ironic și/ sau nostalgic, la relația problematică dintre cuvinte și lucruri, realitate și reprezentare, durabil și trecător.

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Cristina Bogdan despre revista

OPT motive

Cartea săptămânii

Recomandări

Evocări

Volum recomandat de Denisa POPESCU

Apărută la Ed. EIKON, 2018 (coordonator: Diana Vrabie), volumul Chișinău. Evocări interbelice reunește o serie de ”mărturii sugestive”, semnate de scriitori interbelici.

Alin Mureșan, recitind Gherla

Dan Sociu: Lazăr

Noutăți

Clasic

Catrinel Popa recomandă

Povestea fără sfârșit de Michael Ende

Doamne, se pornise o ploaie, o vânătă ploaie de seară și noapte

Copyright © optmotive.ro

Echipa