Fascinație și orbire

În 1992, Luc Dardenne scria în *Au dos de nos images *un fel de avertisment-confesiune referitor la limita pe care cinematografia Fraților Dardenne își impunea să nu o depășească:

„Să fim atenți la fascinația în fața căderii, în fața peisajului dezastrului și a zgomotului ce însoțește distrugerea. Să fim atenți la liniștea de dinaintea forței plastice. Moartea.”

Recent am văzut Le Jeune Ahmed, film din 2019 al fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne, film care a primit Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de la Cannes, dar și L’Adieu à la nuit de André Téchiné, care ambele par să infirme afirmația de mai sus, fascinația pentru „cădere”, „orbirea” fiind metaforele esențiale în jurul cărora se dezvoltă discursul cinematografic, dar și ideologic al acestor două filme din cinematografia franceză recentă.

Ultimul film al lui Téchiné începe cu o scenă în care personajul principal interpretat de Catherine Deneuve este martor la o eclipsă de soare. Se uită spre cer și-și duce mână la ochi pentru a putea contempla mai bine fenomenul. Nu putem să nu ne întrebăm care este semnificația acestui gest în economia filmului, mai ales dacă cunoaștem a priori subiectul filmului. Ultima scenă din filmul Fraților Dardenne reprezintă chiar imaginea unei căderi la propriu, de o violență surdă care parafrazează „căderea” morală a personajului de pe tot parcursul filmic. În acest film, regizorii reciclează marile rețete ale cinematografiei lor încercând să le modeleze pe un subiect fierbinte. Ca spectator însă, nu am putut urmări filmul cu distanțarea necesară unui asemenea subiect, lipsa aproape totală a accentelor care ar putea trezi iluzia unei salvări morale a personajului asociată cu vârsta fragedă a acestuia, mi-au creat un sentiment de asfixie aproape pe toată durata filmului. Au existat voci ale receptării franceze care au văzut în acest film „un apel la viață”, dar contururile acestei tinere vieți sunt puțin exploatate de către sinopsisul filmului, iar filmul este mai degrabă nihilist într-un mod aproape nietzschean: devine reprezentarea unor patimi triste pe fundalul unei crize morale și spirituale. Personajele slabe, victimele, se află la marginea prăpastiei, iar autorii morali ai acestei „căderi” sunt întotdeauna niște personaje narcisiste și odioase. Tânărul Ahmed devine la 13 ani musulman practicant radicalist în urma frecventării unui imam de moschee, care în restul timpului se ocupa de băcănia personală. Într-o zi Ahmed hotărăște să ucidă o impură, incarnată de chiar profesoara lui, o musulmană emancipată și un pedagog dăruit, profund umanistă. În ochii lui Ahmed, această profesoară a trădat principiile religiei musulmane și ale Coranului și trebuie să plătească pentru fapta ei cu propria moarte. În urma tentativei de crimă eșuată, Ahmed este închis într-un centru de reabilitare pentru adolescenți aflați în dificultate, unde prin terapii ocupaționale și muncă fizică la o fermă, se încerca reinserția lor socială. Trista poveste a acestui tânăr băiat lobotomizat transformat într-un mic soldat insensibil la chemările „vieții adevărate” este cea a unui corp care nu mai luptă, ca în celelalte filme ale celor doi regizori, și care nu mai poate fi salvat decât, poate, de instinctul de conservare de dinaintea catastrofei finale.

Două principii fundamentează cinematografia dilemelor morale și a prăbușirii corporale proprii Fraților Dardenne. Primul, narativ, se referă la calitatea personajelor lor, aceea „de a fi personaje închise, prizoniere a cuiva sau a ceva și care dramatizează în încercările lor de a găsi ieșirea. Nu e ușor să găsești ieșirea. Ieșirea înseamnă în general să găsești pe cineva. Să te deschizi în fața cuiva, să iubești pe cineva, să devii prietenul cuiva. În cele din urmă, să descoperi că a fi cu altcineva e infinit mai bine decât să fii singur. Toată dramatizarea, toate episoadele pe care personajele le trăiesc, toate lucrurile cu care se confruntă, sunt pentru a le conduce spre eliberarea din închisoarea inițială, fie ea socială, economică sau mentală.” Al doilea principiu ține mai degrabă de formă: „Să filmezi o ființă umană care nu este victimă, care nu este redusă la a fi suportul viu al unei stări de suferință, care refuză ca mila să îl stăpânească total, să filmezi această ființă a devenit un act de rezistență cinematografică împotriva disprețului față de omul care rămâne în mila morbidă a acestor imagini ce țin de o estetică a victimei.” Problema principală vine din faptul că filmele lor proclamă discursuri în spatele unor personaje deja zdrobite de sistem sau de către un conflict moral. Personajul-prizonier căruia i se întinde o mână de ajutor devine astfel motorul narativ al filmelor lor. Numai că aceste „operații de salvare” au loc într-o realitate construită sub forma unui teren mlăștinos. Astfel, Ahmed este prins într-o mlaștină în care ceilalți nu mai pot ajunge la el. Nu mai are cum să-și asculte propriile emoții, cu excepția pulsației criminale. Singurul moment luminos, singura cale de salvare, ceea prin forța iubirii, sărutul furat de către Louise, îi trezește în cele din urmă o culpabilitate și mai mare, Ahmed cerându-i tinerei fete să se convertească la Islam. Ahmed este prezentat tot filmul într-un con de întuneric, drept un mincinos și un simulator înveterat care refuză toate încercările de a fi salvat, de a vedea alternativele, „viața adevărată”. M-am întrebat de-a lungul filmului, dacă refuzul oricărei tresăriri de umanitate are ca scop „trecerea mesajului”, condamnarea fără apel a derivelor provocate de către radicalismul religios? Nici chiar finalul nu-l salvează: îi cere iertare victimei, dar nu putem să nu ne întrebăm: dacă nu ar fi căzut, ar fi omorât-o?

Dacă ne referim la estetica Fraților Dardenne în termeni de mișcare, de traiectorie a personajelor, metafora „căderii” este singura care le convine. Personajele sunt construite destul de rigid, iar evoluția lor psihologică este legată de raportarea lor la manipularea obiectelor și la deplasările în spațiu. Ahmed se înarmează cu o periuță de dinți și singurele momente de empatie sunt direcționate către mama sa impură căreia îi dă o batistă pentru a-și șterge lacrimile. Nu va depăși niciodată, din păcate, acest stadiu, ceea ce face din el „un corp fără cuvânt redus la o pulsiune animală de supraviețuire”.

Ahmed trăiește într-o familie deschisă și tolerantă. Sora sa nu poartă vălul și preferă decolteurile provocatoare. Mama lui, „o alcoolică impură”, se îngrijorează de subitul radicalism al fiului său. Tatăl este absent, ca în majoritatea filmelor fraților Dardenne: „dacă aducem tații în scenă, atunci publicul va proiecta o explicație în mod direct.(...) Încercăm să eliminăm tații, dar acest lucru poate fi resimțit ca o absență... Și, fără îndoială asta filmăm, dispariția tatălui...”. Această confesiune subliniază absența tatălui, care ar putea, în schema deterministă a regiei lor, să explice radicalismul lui Ahmed care găsește astfel în Imam un substitut al imaginii paterne. Regizorii operează în film o separare netă între originile lui Ahmed și degringolada lui morală și spirituală înspre radicalism. Doar că absența tatălui marchează o lipsă psihologică importantă. Religia să fie atunci singura vinovată de aceste derive? Explicația ar fi mult prea reductivă. Nimic nu pare să-l perturbe pe Ahmed. Este filmat în timpul lungilor momente de rugăciune, în timpul abluțiunilor premergătoare rugăciunii, mereu serios și preocupat. Să fie oare rătăcit sau pur și simplu plictisit, lipsit de motorul unor alte acțiuni zilnice? Pare să se investească trup și suflet obligațiilor sale de soldat, prizonier al condiției impuse de către religie, care devine astfel propria lui mlaștină, dar pe care nu o percepe asemenea unei fatalități, ci ca pe un dat comun. Ahmed devine astfel un personaj reductibil la singura lui condiție religioasă. Existența sa este filmată doar prin prisma determinismului religios, deși ar fi atâtea alte lucruri de arătat și atâtea alte cuvinte de eliberat! (va urma).

*Citatele au fost preluate din cartea lui Luc Dardenne, Au dos de nos images și din exegeza realizată de către Michel Ciment, Dardenne par Dardenne.

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

NOUA LITERATURĂ

Mihail VICTUS scrie proză cu suspans, cu personaje bine alcătuite, cu acțiune și mai ales cu final. Iar toate acestea poartă amprenta scriitorului, făcând din povestire o carte de vizită distinctă. Punctul forte îl constituie alcătuirea in crescendo a subiectului, odată cu acele detalii care dau narațiunii atmoseferă și substanță. Cu tramă polițistă, "Cenușă sub tălpi” are stil și inteligență epică, dar mai ales, lucru mai rar, pentru un scriitor tânăr - o construcție foarte convingătoare. Proză modernă, cerebrală, scrisă cu talent.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Despre trup

Anatomii, redute, fantasme

de Victor Ieronim Stoichiță

Recomandată de Bogdan TĂNASE

Humanitas

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

Catrinel POPA recomandă

https://culturaindirect.ro/category/literatura/

Cultura in direct, MNLR

CĂRȚI

Gonzalo Giner - La bruma verde

Romanul La bruma verde a obținut premiul Fernando Lara pentru roman chiar anul acesta. Succesul lui Giner a venit din 2008, odată cu El sanador de caballos. Noua carte e despre două femei: Bineka, adoptată de o familie de cimpanzei, și Lola, care călătorește în Congo să-și salveze prietena răpită. Este un thriller ecologist, în care cele două luptă împotriva corupției, și, în același timp, e o carte de dragoste în selva africană.

Alexandra NICULESCU

ÎN CURÂND

Fernando Aramburu – Utilidad de las desgracias y otros textos

Coming soon: apare în cinci zile. Ar părea că sunt vreun fan Aramburu, de-l recomand atâta, și, de fapt, poate sunt. Noua carte are doar 352 de pagini, deci la jumătatea Patriei și reunește articole de-ale scriitorului. Despre ce sunt? Să vedem: copilăria lui în San Sebastián, experiența ca profesor în Germania, ritualurile lui când se apucă de scris, plimbări și călătorii, ce l-a fascinat pe el la Camus (aici mă gândesc iar la Pamuk pentru că are și el pagini întregi dedicate aceluiași scriitor). E o carte cu multe detalii din cotidian, ca dragostea pentru păsări, veverițe și literatură.

Alexandra NICULESCU

În curând, la Hyperliteratura

RECOMANDĂRI OPTm

În umbra omului, la ART

ediția 2020, elefant.ro

FOTOGRAFII

de Bianca ZBARCEA

To One in Paradise

by Edgar Allan Poe

And all my days are trances,
And all my nightly dreams
Are where thy grey eye glances,
And where thy footstep gleams—
In what ethereal dances,
By what eternal streams.

Editura Arthur, noua siglă

Apariție editorială la Budapesta

Numărul 4/2020. Revista Szépirodalmi Figyelő apare fără întrerupere din 2002

In numărul curent, semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro