Cenușă sub tălpi

De pe banca din fața casei, acolo unde, în ultimii ani, când artrita îl obliga să stea într-un loc și să-și trăiască încă o dată viața, de astă dată doar ca spectator, Tono avea să-și amintească tot mai des de cazul Ionelei Sematovici, de acel sfârșit de vară, 1992, pe care făcuse tot posibilul să-l uite. De vină era singurătatea. Exista un remediu pentru asta, și anume cedarea la insistențele fiicei lui, care îi sugera cu fiecare ocazie că i-ar fi prins bine să se mute la ea. Nepoții s-ar bucura să te cunoască, îi spunea, știi doar cât de mult le place să stea cu tine, în plus, nu cred că e deloc sănătos să rămâi singur în căsoiul ăsta, după ce ai avut-o mereu pe mama în preajmă, te rog să mă lași să te ajut, nu mai e cazul să te încăpățânezi, nu ai nimic de dovedit nimănui. Nu folosea de fiecare dată aceleași cuvinte, dar mesajul rămânea neschimbat. Într-o zi, când o să fiu pregătit, continua el să amâne - ceea ce în majoritatea cazurilor îi dădea un imbold fiicei să-i enumere motivele pentru care-ar fi trebuit să se mute, așa că rostea din ce în ce mai puțin vreo replică, doar o asculta cu răbdare, până ce schimba subiectul.

Oricum, nu putea găsi un argument îndeajuns de convingător pentru a o refuza. Poate că cei doi copii l-ar fi obosit cu energia și țipetele lor și poate că stânjeneala ginerelui, vizibilă de fiecare dată când se aflau în aceeași cameră, ar fi contribuit ca posibilă explicație a refuzului de a-și părăsi casa, însă adevăratul motiv era că nu-și dorea să devină o povară, nu atâta vreme cât putea să se șteargă singur la fund și să coboare scările, chiar dacă la fiecare pas își simțea tălpile ca și cum ar fi călcat pe pietre ascuțite. Apoi, instalat pe salteaua de pe bancă, scotea o bere din minifrigiderul aflat suficient de-aproape încât gestul să nu necesite cine știe ce efort, și își retrăia viața.

În anii de serviciu fusese admirat pentru capacitatea lui de-a memora tot felul de lucruri, de-a fi capabil să redea cu exactitate ce anume mâncase la micul dejun cu două săptămâni în urmă, ce culoare avea tricoul recepționerei într-o anumită zi de marți, luna trecută, în ce zi Aston Villa câștigase Liga Campionilor UEFA, când erau zilele onomastice ale colegilor, ce model aveau bikinii stripăriței care le încinsese spiritele cu ocazia renunțării la burlăcie a căpitanului de secție. Mici provocări, pe care colegii i le aruncau din mers uneori, spre amuzamentul general. Ești ca un tonomat, îi zisese cineva și de-atunci a auzit tot mai des cuvântul, mai întâi indirect, strecurat printre șușotelile colegilor, ca până la urmă să-i mai scape vreunuia câte-un Hei, Tonomatule, ia zi, în ce dată s-a întâmplat… Nu-l deranja, mai ales că în scurtă vreme, din lene sau din dorința de-a suna mai amical, porecla i-a fost prescurtată la Tono. Ofițerul Paul Dima, zis și Tono, așa avea să înceapă titlul dintr-un ziar obscur, de provincie, care prezenta rezolvarea primului său caz, într-un articol de mai puțin de-o coloană, ca în anii următorii reporterii să se obișnuiască să-l rezume, poate din economie de spațiu, la Ofițerul Tono. Parcă vor să te facă să semeni c-un personaj de benzi desenate, comentase soția lui, în timp ce răsfoia ziarul. Nu mă deranjează, i-a răspuns el, fără să mai adauge că de fapt ajunsese să-i facă plăcere când era numit în felul ăsta, semăna puțin c-un alint, așa cum i te-ai adresa unui vechi prieten cu Hei, Tono, care mai e treaba, sau Tono, vii să golim câte-un păhărel sau Măi, Tono, stai să-ți spun un banc mișto. Cu toate că știa că era mai degrabă vorba de obișnuință. Cu timpul, cu cât mai multe chipuri de la secție au fost înlocuite de altele, tot mai puțini îi cunoșteau adevăratul nume și, cu excepția lui, nimeni nu mai avea habar cine-l poreclise.

Când a întâlnit-o pe Ionela Sematovici, i se recomandase chiar el așa, pentru prima dată, dar nu și ultima, i se păruse mai firesc decât să-și folosească numele real, Eu sunt Tono. Fata l-a privit neîncrezătoare, iar el s-a rotit pe scaun și i-a arătat articolul primului său caz, decupat din ziar și agățat pe perete, într-o ramă albastră. Cadou din partea colegilor. Ți se pare caraghios? a întrebat-o. Nu, doar neobișnuit, n-am mai auzit pe nimeni să se numească așa. Nu e un nume adevărat, e o poreclă, pun pariu că și la tine la școală se folosesc porecle. Fata nu i-a confirmat, dar l-a privit în așa fel încât ar fi vrut să spună că poreclele sunt pentru copii, nu pentru oameni în toată firea, cu atât mai puțin polițiști. Pe tine cum te mai strigă colegii, în afară de nume? Ela, a spus ea, după o pauză lungă, de parcă și-ar fi făcut curaj să-i dezvăluie un secret. De la Ionela, a mai adăugat, pentru a se asigura că înțelege. Ela de la Ionela, a zâmbit Tono. A descoperit în expresia ei ceva ce putea să însemne confirmare sau ironie sau ambele, dar oricum era mai bine decât confuzia și dezolarea în care-o găsise cu doar câteva minute în urmă, pe scaunul de lângă biroul unui sergent ocupat să-i povestească altuia despre un film văzut în seara precedentă. Zice că nu i-a mai venit tatăl acasă, îi raportase apoi sergentul, când Tono sorbea din cafeaua cu prea mult zahăr. Bine, mă ocup eu mai departe, trimite-o la mine. Fata se străduia să pară sigură pe ea și i-ar fi reușit destul de bine dacă n-ar fi fost atât de slabă încât fiecare gest îi părea oarecum nefiresc, asemenea unei marionete din cârpe fără suficientă umplutură sub costumație. Tono a scos din sertar un baton de ciocolată cu alune, l-a pus pe blatul biroului și l-a împins ușor spre ea. Nu mi-e poftă, l-a refuzat. Păstrează-l pentru mai încolo. Nu i-a răspuns, dar nici n-a luat batonul. Bine, acum, că ne-am cunoscut, îmi spui și ce s-a întâmplat.

De pe banca din fața casei lui, în timp ce sorbea din cutia cu bere, Tono avea să-și amintească fiecare cuvânt al Ionelei Sematovici. Tatăl meu nu a mai venit acasă de patru zile, cred că i s-a întâmplat ceva. Pentru o puștoaică de doar paisprezece ani, reușea totuși destul de bine să-și păstreze calmul, remarcase el. Nu a mai lipsit de acasă până acum? a întrebat-o. Nu mai mult de o zi întreagă. Au urmat întrebările obișnuite pentru astfel de situații. Când îl văzuse ultima dată, ce vorbiseră, dacă în ultima vreme fusese mai supărat ca de obicei, dacă încercase să dea de el pe la cunoștințele comune, dacă existase ceva neobișnuit în comportamentul lui. Cu informațiile obținute, a reușit să afle că tatăl fetei, Ștefan Sematovici, era un mecanic de patruzeci și opt de ani, cu o fostă soție despre care-i spunea fiică-sii că-i părăsise, că fugise la puțin timp după ce născuse, nimeni nu știa unde, că mergea des la biserică și că uneori bea cam mult, dar că nu făcea urât, ca alții, doar începea să vorbească până ce adormea, de obicei în fotoliul din sufragerie, unde fiică-sa îl acoperea cu o pătură în zilele răcoroase, fiindcă nu avea putere să-l care până la pat. Din fericire, asta nu se întâmpla des. Avea o soră care-l vizita cel puțin o dată pe lună – tușa Nora – și-i reamintea că alcoolul e băutura dracului. Tata n-ar fi lipsit de acasă fără să-mi spună, sigur i s-a întâmplat ceva, a repetat Ionela Sematovici. Oamenii mari, mai ales bărbații, sunt ființe ciudate, le mai vine câteodată să plece în lume, așa, fără să spună la nimeni, nu trebuie să ne imaginăm ce-i mai rău. Nu ar fi plecat în lume fără să-și facă un bagaj și fără mașină, nici până în capătul străzii, la magazin, nu se duce fără mașină. Voia să-i atragă atenția că nu stă de vorbă c-un copil și că nu o putea păcăli cu batoane de ciocolată și alte șiretlicuri, că trebuia să fie luată în serios. Poate că era prea matură pentru vârsta ei, deoarece, cu excepția unei scăpări minore, cum ar fi o bâțâială de picior, rapid potolită, mima gesturile și vocabularul unei femei în toată regula, dar Tono n-o putea vedea altfel decât ca pe-un copil, nu unul oarecare, ci unul abandonat, deși n-o știa încă, cu toate că recunoștea acea aură aflată în jurul unui copil abandonat, o lumină tulbure care le ieșea din priviri și-i învăluia, creând un vid în jurul lor. E nevoie să mai punem câteva întrebări, s-a auzit vorbind, înainte de-a stabili dacă tatăl tău a plecat de acasă ori dacă i s-a întâmplat ceva, trebuie să-ți păstrezi optimismul. Prea formal, prea al dracului de formal, și-a spus în minte. Nu știa cum să se poarte în preajma ei, pentru prima dată în viață s-a simțit nesigur. O puștoaică de numai paisprezece ani, gata să-l pună la punct, fără ca măcar să fie nevoită să rostească multe cuvinte. Nevastă-sa ar fi fost invidioasă. Tono s-a ridicat repede, ca pentru a se scutura de stânjeneală, și, prin ușa deschisă a biroului, a strigat Mocan, la mine. Până să ajungă înapoi la scaun, un agent se afla în cameră. Da, prezent. Tono i-a întins hârtia pe care notase informațiile adunate despre Toma Sematovici. Fă de urgență un dosar, persoană presupus dispărută, află tot ce se poate. Dar, șefu, eu sunt ocupat cu… Urgență, Mocan, înțelegi cuvântul? În loc de răspuns, agentul s-a rotit pe călcâie, în direcția ușii. Cu stima de sine refăcută, Tono i s-a adresat fetei - Hai să mergem. Atunci, când se aflau amândoi în picioare, i s-a părut și mai slabă, cu toate că avea o înălțime peste media celor de-o vârstă cu ea. Ai stat singură acasă în astea patru zile? - a întrebat-o. Da.

Înainte de-a închide ușa, Tono s-a uitat pe birou și a văzut că batonul nu mai era acolo. Fata s-a ținut după el, cu mâinile în buzunare, până la mașină. Când au ajuns în stradă, și-a îndesat capul între umeri și s-a mutat pe partea trotuarului în care umbra lui o acoperea, de parcă lumina puternică a soarelui i-ar fi făcut rău.

Mulți ani mai târziu, de pe banca din fața casei, fostul ofițer a zâmbit la amintirea glumei cu vampiri pe care-i venise în momentul ăla s-o rostească, dar se abținuse. Ai unde să stai, până când îl găsim pe tatăl tău, a întrebat-o după ce s-au suit în mașină, înainte de-a ieși din parcare. S-a uitat la el cu nedumerire. Acasă, acasă la mine. Nu, nu asta am vrut să spun, poți să stai la cineva sau să stea cineva cu tine, nu e bine să fii singură acum, poate mătușă-ta ar putea să vină sau poți tu să… Ea locuiește în alt oraș, l-a întrerupt, și oricum nu vreau să mă duc acolo. Da, înțeleg, dar nu pot să te las singură, ești minoră, legea mă obligă să am grijă să fii supravegheată, cel mai bine e să stai la cineva apropiat. Nu mătușa Nora, a zis Ionela Sematovici. Altcineva din familie. Nu mai e nimeni, pot să am și singură grijă de mine. În acel moment, Tono a făcut un gest care l-a luat și pe el prin surprindere. Așteaptă aici, i-a zis fetei.

A coborât din mașina și s-a întors în secție, cu pași uimitor de repezi pentru cineva de mărimea lui, a pus mâna pe primul telefon întâlnit și a format numărul de acasă. Nu ajungi la cină, l-au întâmpinat acele cuvinte ale soției pe care avea să le audă de alte nenumărate ori. Da, scuze. Ce mai e de data asta, l-a întrebat, pentru a ști dacă putea să-l aștepte fără să-și facă griji. Am de supravegheat o minoră, nu are cine să stea cu ea și nu vreau să o las la vreun amplasament. Nu poate unul din agenții tăi să facă asta? Ba da, dar nu știu, prefer să o fac eu, tatăl fetei a dispărut, e singură, nu-mi cere să-ți explic mai mult, simt că eu trebuie să fiu cel care stă cu ea. A fost rândul soției că facă un gest neașteptat. Am o idee mai bună, a zis, avem o cameră liberă și mâncare destulă, vino cu fata aici, sunt femeie, sigur mă voi descurca cu ea mai bine decât tine, probabil că n-ai face decât să o sperii. Lui Tono i s-a părut mai logică dovada de bunătate a soției peste un an, când s-a născut fiica lor, și-a spus că instinctele materne începuseră deja să i se activeze, dar lipsa lui de profesionalism nu avea altă explicație în afară de acel impuls de-a o ajuta pe Ionela Sematovici, mai puternic decât regulile impuse de meseria lui și completate de el, din exces de zel. Își dăduse seama că se implica mai mult decât și-ar fi permis vreodată și totuși nu se putea abține. Nu mergem acasă, l-a întrebat fata, după ce au intrat cu mașina pe stradă, în direcția opusă casei familei Sematovici. La mine, mergem la mine acasă. Tono a continuat să se uite în față, la cele câteva mașini din trafic, dar a simțit-o pe fată lipindu-se de portieră, încordându-se. De ce, l-a întrebat. Soția mea a venit cu ideea, e mai bine așa, vei vedea, e bine să ai pe cineva cu tine acum. Nu am nevoie. Uite ce-i, a zis el, pe un ton mai aspru decât și-ar fi dorit, poți să vii să stai la noi în seara asta și, dacă nu-ți convine, n-ai decât să te duci la mătușa ta, altă variantă ar fi să te dau în grija statului, unde vei sta la grămadă cu alți minori, și oricum poate că mâine deja îl găsim pe tatăl tău. Apoi, coborând tonul, a zis Vrem doar să te ajutăm. Fata și-a dat acordul cu o ușoară înclinare a capului, mușcându-și buza de jos, așezându-se pe scaun într-o poziție mai relaxată. N-ar fi cedat atât de ușor dacă ar fi bănuit să acelei prime seri aveau să i se adauge altele șaizeci, până ce dosarul lui Ștefan Sematovici a fost îngrămădit în arhivă, printre cazurile clasate.

Fetei nu i-a luat mult să se acomodeze, contrar așteptărilor lui Tono, dar ăsta era mai mult meritul soției, care în mai puțin de-o săptămână a reușit să pună ceva mai multă carne pe ea, să-i ofere un aspect mai sănătos, în ciuda tensiunii din primele zile, când nu voia să iasă din cameră și abia scotea alte cuvinte în afară de cele prin care voia să știe dacă s-a mai descoperit ceva despre tatăl ei. Tono îi dădea răspunsuri cât mai vagi, mai ales după ce o însoțise până la casa ei, pentru a-i permite să-și adune câteva lucruri necesare, într-un rucsac, iar el revenise după ce o lăsase în grija soției, ca să poată căuta prin casă, nesupravegheat, un indiciu care să-l pună pe urma lui Ștefan Sematovici.

Interiorul casei arăta ca și cum abia fusese curățat de-o echipă de profesioniști. Nu exista urmă de praf, nici măcar pe dulapurile cele mai înalte. Mobilierul și decorurile erau vechi, dar bine întreținute. Tono s-a rotit prin camera tatălui, a deschis ușile dulapurilor, a ridicat de colțurile revistelor cu automobile stivuite pe noptieră, s-a întrebat cine o fi fost pictorul singurului tablou agățat pe perete, un peisaj c-un cerb pe malul unui râu, redat cu prea multă pricepere ca să fie opera unui amator, după cunoștințele lui. După acea prima inspecție, n-a dat peste nimic folositor. În camera fetei a insistat mai mult, nu s-a limitat doar la deschiderea sertarelor sau răsfoirea caietelor și manualelor școlare, acel instinct atât de des invocat de cei din breasla lui l-a determinat să se uite sub cearșafurile mirosind a proaspăt de pe pat. Aproape în mijlocul saltelei se afla o pată ruginie, înconjurată de o porțiune albă și scămoșată, de la prea mult frecat și soluții chimice. Nu s-a grăbit să tragă vreo concluzie, mai ales că Ionela Sematovici avea vârsta la care se puteau întâmpla asemenea accidente. S-a reîntors în camera tatălui, pentru o cercetare mai amănunțită. A ciocănit în fiecare placă de parchet și în pereți, s-a uitat în dulapuri și-n cutiile de pe ele, a scos fiecare sertar de pe glisiere și a pipăit în spațiile rămase. Când, cu vârfurile degetelor, a atins un obiect, într-unul din acele spații, a stat câteva momente nemișcat, cu genunchii pe podea, înjurând în gând. A scos un diafilm, cu o dată scrisă pe etichetă, 18 noiembrie 1991, apoi încă unul, datat cu doar o lună în urmă. Nimic altceva. Înainte de-a ieși din casă, a luat cu el, în afară de diafilme, camera video descoperită într-unul din sertare și căreia, după ce văzuse că era goală, nu-i mai acordase atenție, apoi a dat câteva ture prin curtea mică a familiei Sematovici, cu iarba uscată și pământul crăpat.

Mult mai târziu, Tono avea să simtă o fierbințeală în partea dreaptă a șoldului, acolo unde, în buzunarul hainei, se aflaseră cele două diafilme, ca niște cilindre de fier ținute în foc, deși pe banca din fața casei lui purta un tricou larg, fără buzunare. În acea seară din 1992, când stătea în pat și citea mereu aceleași rânduri ale unui roman de Saramago, pentru că nu reușea să se concentreze și nici nu voia să dea paginile fără a le asimila în totalitate, soția lui a spus Azi am vorbit puțin mai mult cu Ela, cât ai lipsit, e o fată foarte curajoasă, m-a surprins cât de bine îi merge mintea. Da, e isteață. Dar are și ceva, nu știu, ceva foarte trist, nu e vorba doar despre ce se întâmplă acum cu tatăl ei, îmi dau seama că a avut o copilărie nefericită. Avem la secție un post liber de profiler, vrem să facem concurență FBI-ului, a glumit Tono, pot pune o vorbă bună pentru tine. Nu mă provoca, să știi că nu e prea târziu să-mi schimb cariera, am fost mereu pasionată de psihologie, de comportamentul oamenilor. Tono a pus un sărut zgomotos pe fruntea soției și a încercat să doarmă, dar gândul la Ionela Sematovici și diafilmele din buzunarul hainei l-au ținut în stare de veghe, până când lumina dimineții l-a convins să nu mai era cazul să se amăgească. Și-a pus haina pe el și a o coborât în curte, în spatele casei, acolo unde, sub acoperișul magaziei, își ascundea țigările. A scos bricheta din pachet și diafilmele din buzunar, pe care s-a abținut să nu le desfacă și să le îndrepte spre soare, pentru a se convinge de ceea ce știa deja. A apropiat flacăra brichetei de ele și le-a ținut cu vârfurile degetelor până ce n-a mai putut, le-a privit arzând pe pământ, apoi a împrăștiat cenușa cu tălpile papucilor. Nu i-a fost greu ca în aceeași zi să preia cazul lui Ștefan Sematovici și să îndrepte căutările într-o direcție oarecare, cât mai departe de casa lui, iar după aceea să întârzie decizia de a-l trimite la arhive, pentru-a prelungi cât mai mult perioada în care fata putea locui împreună cu el și soția lui, în loc să ajungă sub tutela mătușii Nora, o femeie acră și bisericoasă, care de altfel nici n-a insistat să se implice în vreun fel.

Pe banca din fața casei lui, când rememora totul din perspectiva de slujitor al legii, Tono avea să-și repete că făcuse ceea ce era omenește, că soția l-ar fi aprobat dacă ar fi știut. Singura care și-a dat seama de implicarea lui în măsluirea cazului a fost Ionela Sematovici. De la nimeni altcineva nu putea fi acea vedere poștală primită mulți ani după dispariția ei din casa mătușă-sii, petrecută în ziua când împlinise 18 ani, o vedere c-un vapor și munți în depărtare și cer senin, pe spatele căreia se aflau doar două cuvinte. Mulțumesc, Tono.

25.09.2020

Mihail VICTUS scrie proză cu suspans, cu personaje bine alcătuite, cu acțiune și mai ales cu final. Iar toate acestea poartă amprenta scriitorului, făcând din povestire o carte de vizită distinctă. Punctul forte îl constituie alcătuirea in crescendo a subiectului, odată cu acele detalii care dau narațiunii atmoseferă și substanță. Cu tramă polițistă, "Cenușă sub tălpi” are stil și inteligență epică, dar mai ales, lucru mai rar, pentru un scriitor tânăr - o construcție foarte convingătoare. Proză modernă, cerebrală, scrisă cu talent.

Doina RUȘTI

Mihail VICTUS

Mihail Victus (n. 1986, București) este autorul romanului Fracturi (2019), laureat al Premiilor Cristian Săileanu pentru romane publicate în 2019 și nominalizat la Cele mai bune cărți ale anului 2019 - Agenția de Carte. A obținut numeroase premii pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc. Din decembrie, 2014, investește o parte din timpul liber pentru revista digitală LiterNautica, în calitate de co-fondator și administrator. În 2018 a fost inclus pe platforma 100 Absolut Artists. www.mihailvictus.eu

NOUA LITERATURĂ

Mihail VICTUS scrie proză cu suspans, cu personaje bine alcătuite, cu acțiune și mai ales cu final. Iar toate acestea poartă amprenta scriitorului, făcând din povestire o carte de vizită distinctă. Punctul forte îl constituie alcătuirea in crescendo a subiectului, odată cu acele detalii care dau narațiunii atmoseferă și substanță. Cu tramă polițistă, "Cenușă sub tălpi” are stil și inteligență epică, dar mai ales, lucru mai rar, pentru un scriitor tânăr - o construcție foarte convingătoare. Proză modernă, cerebrală, scrisă cu talent.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Despre trup

Anatomii, redute, fantasme

de Victor Ieronim Stoichiță

Recomandată de Bogdan TĂNASE

Humanitas

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

Catrinel POPA recomandă

https://culturaindirect.ro/category/literatura/

Cultura in direct, MNLR

CĂRȚI

Gonzalo Giner - La bruma verde

Romanul La bruma verde a obținut premiul Fernando Lara pentru roman chiar anul acesta. Succesul lui Giner a venit din 2008, odată cu El sanador de caballos. Noua carte e despre două femei: Bineka, adoptată de o familie de cimpanzei, și Lola, care călătorește în Congo să-și salveze prietena răpită. Este un thriller ecologist, în care cele două luptă împotriva corupției, și, în același timp, e o carte de dragoste în selva africană.

Alexandra NICULESCU

ÎN CURÂND

Fernando Aramburu – Utilidad de las desgracias y otros textos

Coming soon: apare în cinci zile. Ar părea că sunt vreun fan Aramburu, de-l recomand atâta, și, de fapt, poate sunt. Noua carte are doar 352 de pagini, deci la jumătatea Patriei și reunește articole de-ale scriitorului. Despre ce sunt? Să vedem: copilăria lui în San Sebastián, experiența ca profesor în Germania, ritualurile lui când se apucă de scris, plimbări și călătorii, ce l-a fascinat pe el la Camus (aici mă gândesc iar la Pamuk pentru că are și el pagini întregi dedicate aceluiași scriitor). E o carte cu multe detalii din cotidian, ca dragostea pentru păsări, veverițe și literatură.

Alexandra NICULESCU

În curând, la Hyperliteratura

RECOMANDĂRI OPTm

În umbra omului, la ART

ediția 2020, elefant.ro

FOTOGRAFII

de Bianca ZBARCEA

To One in Paradise

by Edgar Allan Poe

And all my days are trances,
And all my nightly dreams
Are where thy grey eye glances,
And where thy footstep gleams—
In what ethereal dances,
By what eternal streams.

Editura Arthur, noua siglă

Apariție editorială la Budapesta

Numărul 4/2020. Revista Szépirodalmi Figyelő apare fără întrerupere din 2002

In numărul curent, semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro