OPTm
nr. 74

Micro-jurnal de sfârșit de an 2020

Citeam într-un articol zilele trecute despre apariția unui nou produs literar, care cu siguranță va „aglomera” porțile editurilor în 2021, și anume jurnalul de izolare sau le journal de confinement, cum îi spun francezii. Îmi place mult mai mult termenul franțuzesc, e mult mai fizic, trasează parcă cu creta un cerc  în jurul celui vizat, îi jalonează perspectiva, îi delimitează cadrul și spațiul de joc.

Acum câțiva ani, fără niciun gând premonitoriu, m-am amuzat să încep un joc fotografic, în care  surprindeam imaginile care mi se dezvăluie de la geamul apartamentului în diferite momente ale zilei. L-am reiterat mai apoi în fiecare an, urmărind diferențele imperceptibile sau vizibile, ostentative chiar, și care porneau de la cele cromatice, de la intensitatea luminii, până la cele ce surprindeau apariția sau dispariția unor clădiri, sau ale unor viețuitoare, câinii cartierului, comunitatea de ciori, colecțiile de mașini din parcare, aliniamentul tomberoanelor, amenajările spațiilor verzi de către asociația de locatari... Toate acestea pentru a delimita topoii unui micro-spațiu urban circumscris de raza privirii mele și de zoom-ul aparatului foto. Nici nu bănuiam că pentru mult timp avea să devină singurul meu reper spațial, singura extravaganță peisagistică permisă, asta în cazul în care nu aveam de gând să-mi proiectez pe geamurile apartamentului plaje exotice, peisaje alpine, Paris by night, sau alte post-card-uri de agenție de turism. 

Un alt obicei ante-pandemie avea să-mi dea (pre)textul acestui articol: de trei ani încoace, ca un exercițiu subsumat celui anterior, în dimineața zilei de 25 decembrie postez pe facebook „tradiționalul mesaj de Crăciun”, însoțit de o fotografie cu peisajul montan, între idilism bucolic și reclamă la ciocolată elvețiană, surprins de la înălțimea iatacului meu din mansarda locuinței părinților mei. Dimineața zilei de 25 decembrie 2019 a fost învăluită în ceață, într-o lumină pâcloasă, care estompa contururile peisajului colinar, privat de strălucirea zăpezii și de grația difuză a astrului dimineții. Un halo de lumină rece, impersonală și distantă. Aproape artificială, digitalizată... așa cum avea să devină și cotidianul nostru. Mâine dimineață la ora opt voi deschide fereastra și voi citi viitorul în zațul primei cafele de peste zi.

Dar să revin la jurnalul de izolare... atunci când autorul este celebru, atunci când perspectiva ce se lasă exploatată de la limita ferestrei dezvăluie un urbanism pitoresc, peisaje marine, dealurile Toscanei sau zgârie-nori din oțel și sticlă, sau măcar livada de la țară, e ca un fel de Maria-Antoaneta a jurnalelor, un fel de narațiune cotidiană care pune în scenă o solitudine elegant ambalată, menită să se alăture unui colectiv participativ. O practică intimă, dar și publică deopotrivă, care răspunde unei căutări a sinelui, o narativizare a cotidianului, de la detalii ce țin de rutina zilnică, la comentarii mai mult sau mai puțin acide ale actualității medicale, politice și nu numai, și până la jurnale de călătorie mentală prin universurile ficționale ale literaturii, cinematografiei și ale artei, în general. 

La acestea se mai adaugă stenogramele unor întâlniri memorabile pe Zoom, Google Meet și alte platforme online. Dintre toate, ultimele două categorii mi se par cele mai ispititoare. Oricum, în acest an, mai toți ne-am descoperit sau accelerat niște tendințe exhibiționiste sau voyeuristice cu diferite grade de intensitate; cu toții am devenit peste noapte experți în crearea unor cadre scenografice cât mai subtile și mai rafinate pentru întâlnirile pe meet, ne teatralizăm bucătăria sau biroul în funcție de scopul, durata și subiectul întâlnirii. Chiar am un prieten care mi-a mărturisit că pentru el cea mai mare pasiune este să tragă cu ochiul la detaliile din locuințele unor persoane unde, în condiții obișnuite, nu ar pătrunde niciodată. Nu numai decorul este important, costumul are și el un rol în poveste: partea superioară a corpului, chipul, au devenit subiectul unei griji maniacale, în timp ce picioarele se odihnesc confortabil în șoșoni, iar excesele alimentare mai mult sau mai puțin nefericite sunt estompate de filtre de editare binevoitoare și împăciuitoare.

Anul 2020 a generat folosirea unui aparat terminologic nou, științific și aproape medical, fiziopatologic pe alocuri, care ne invadează vorbirea curentă într-un mod aproape intruziv: izolare, listă de contacte, context epidemiologic, bulă, cluster, distanțare fizică, gesturi barieră, imunitate colectivă etc, etc. Orice introspecție a cotidianului nu are cum să sune banal pentru un cititor din 2029 de exemplu, fie și numai din rațiuni lingvistice.

M-am gândit mult la ce să scriu în acest articol, am reflectat mult la acest an care e pe cale să se scurgă, am încercat să-l prind în chingi și să diluez esențele lui bune, dar tot mă luptam cu aceea impresie că îmi scapă printre degete, că nu pot disloca din acest tot angoasant zilele bune, de cele mai puțin bune, bucuria de tristețe. Eram mai mult ca sigură că alți colegi, mai inspirați decât mine vor face niște topuri interesante ale anului trecut, pe care abia aștept să le citesc, și tot reflectând, m-am trezit în Ajun de Crăciun cu textul nescris, în pană de inspirație, dar cumva fericită că mă aflu în această situație dată, aceea de a scrie un text despre un fel de retrospectivă a unui an nefast, pentru care voi putea găsi oricând OPT motive să decretez sus și tare, în fața oglinzii din baie, că nu a fost chiar atât de rău: am reușit să mă disciplinez și să pot scrie, aproape cu o frecvență mulțumitoare, aceste micro-jurnale ale unui călător pasionat de filme, spectacole și străzi; am reușit să-mi înving multe dintre angoasele mele tehnologice și să devin o utilizatoare aproape performantă; am văzut cinci seriale și 4 mini-serii, ceea ce pentru mine este enorm; ca să-i dau replică lui Andrei C. Șerban am început să citesc 2666 de Bolano, în franceză; am fost în vacanță în Provența și am vizitat Avignon-ul în condiții de pandemie; am tradus din franceză vreo șapte piese de teatru și câteva dintre ele încep să prindă voce; mi-am dat seama că pot supraviețui cu toute ma petite famille împreună 7 zile din șapte și că e chiar fermecător de banal; am rămas sănătoși până acum și mulțumesc Cerului pentru asta în fiecare clipă! 

E aproape dimineață, trebuie să fug să-mi fac poza din dimineața zilei de 25 decembrie 2020, mi-a mai rămas puțin timp, dar destul ca să-mi dau seama că poate tocmai aici e clou-ul acestui an, în frumusețea lucrurilor mărunte, în banalul unui cotidian care contează pentru fiecare dintre noi, fiindcă e unic și irepetabil, iar timpul marilor tragedii antice e de mult apus și reînviat doar în teatru, iar catharsisul este atunci când te trezești dimineața, îți bei cafeaua și te pregătești pentru o nouă zi cu cursuri online, iar la final studenții mai au încă camerele aprinse!

Am scris mai mult decât credeam, nu știu cum stau cu coerența, dar cu sinceritatea sunt la cote maxime, așa că vă doresc tot binele din lume și mai ales fiți blânzi cu imaginea voastră din 2020 și zâmbiți lui 2021 cu toți pixelii fotografici din lume!

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NUMĂR ANIVERSAR

Peste 300 de zile de la apariția revistei

 

Următorul număr: luni, 11 ianuarie 2021

 

 

Un 2021 fabulos, fericit, liber!

 

Urare din partea lui Adrian Silvan IONESCU, directorul Institutului de Istoria Artei, „George Oprescu” al Academiei Române, în stilul său specific: ilustrând istoria.

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI din anul pandemiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

Bogdan Simion (Cobzarul) înainte de concert.

 

 

Cărți din anul pandemiei

 

 

 

Aurora Speranța CERNITU - Zefir.

 

Liviu SZOKE recomandă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro