OPTm
nr. 87

Urma se-ntinde îndărăt și-nainte

Am tot citit texte sau am ascultat dialoguri, în care cei care scriau sau povesteau despre anul 2020 aveau tendința de a-l privi ca pe un răstimp întunecat, închis în el însuși, ferecat între zidurile care ne-au ținut la distanță pe unii de ceilalți. Conștientă fiind că memoria este un proces de selecție, mi-am deschis jurnalul și-am început să răscolesc prin folderele cu fotografii care surprindeau săptămânile ce s-au scurs mai încet sau mai grăbit prin nisiparniță, pentru a recompune din frânturi chipul anului pe care ne pregătim să-l încheiem în câteva zile.

A fost unul diferit, ce-i drept, dar nu atât de mult încât să nu mă regăsesc în el. Poate n-am mai făcut atâtea preumblări și cercetări de teren ca în alte perioade, dar tot am hălăduit pe străzile din Plovdiv – cu impunătoarele case zugrăvite în nuanțe tari, în stilul Renașterii bulgare, și cu semnele caligrafiei urbane din cartierul Kapana – la mijlocul lunii februarie, când timpul părea că mai are răbdare pentru a așterne urme de pași pe pământ. Nu cred că e întâmplător că ultima călătorie înainte de marea închidere am făcut-o tocmai la Plovdiv, unul dintre cele mai vechi orașe europene, ai cărui locuitori te îndeamnă să trăiești mai tihnit, fără grabă, fără a pune o inutilă presiune pe tine însuți. Acolo am aflat despre aylyak, un cuvânt provenit din turcescul aylaklik, care denumește un soi de trândăvie bună, din familia loisir-ului și a eranței.

În august, pe când se simțea parcă în aer dezghețul, ne-am luat inima-n dinți și-am petrecut o săptămână la Berlin, căci biletele fuseseră achiziționate cu mult înainte și n-am vrut să renunțăm la ele. A fost o decizie inspirată, am reușit să vizităm Insula Muzeelor, fără interminabilele cozi de la intrare, singurul regret rămânând acela că Muzeul Pergamon era închis pentru restaurarea clădirii. Dar ne-am consolat cu artefactele antice care însoțeau spectaculoasa panoramă creată de artistul de origine iraniană Yadegar Asisi, pentru a restitui vizual orașul Pergamon, din jurul anului 129, în timpul domniei împăratului roman Hadrian.

La început de noiembrie, pe când cercul molimei se strângea din ce în ce mai tare în jurul nostru, am fugit câteva zile în ținuturile secuilor și-am descoperit castele și conace la Micloșoara și la Vârghiș, am cunoscut un fierar, care ne-a povestit nu doar despre cum se potcovesc caii, ci și despre cântecele fierului pe nicovală, am întâlnit meșteri care mai practică meșteșuguri străvechi și toate acestea ne-au scos din curgerea timpului actual și ne-au trimis în alte vremuri, chiar dacă bolile nu lipseau nici pe-atunci.

Periodic, am evadat la cabana noastră din munte, unde o singură zi te întinerește cu câteva săptămâni, dar cel mai mult am trăit în căușul bibliotecii din podul casei de la București. N-am crezut că masa biroului și ecranul laptopului pot fi atât de încăpătoare încât să găzduiască, rând pe rând, cursuri și seminare, colocvii, ședințe, lansări de carte, moderări de evenimente culturale, întâlniri pentru corectura capitolelor din lucrările de licență și disertațiile masterale, discuții cu prietenii și chiar serbarea de Crăciun a facultății sau colindatul finuților răspândiți prin toate colțurile orașului și ale lumii. În același decor, al bibliotecii din mansardă, am trăit culorile anotimpurilor diferite, răsfrânte în florile ce-și schimbau înfățișarea și parfumul de la o lună la alta, și-am perceput nuanțele timpului după cum strecura prin ferestre lumina, creând alte contururi încăperii tivite cu cărți.

Aici, între siluetele doar aparent silențioase ale volumelor (n-aveți idee cât murmur se iscă atunci când scriitorii se așază la șuetă sau când pasaje din textele lor se provoacă unele pe altele la dezbateri aprinse!), cu o cană de cafea mereu la îndemână, am parcurs paginile primite pentru revista OPT motive. Prin ele, am călătorit – fără a avea nevoie de o declarație de părăsire a domiciliului sau de-un pașaport – înspre orașe din țara prozei și a poeziei, a criticii literare, a teatrului și cinematografiei, a antropologiei, a artei sau către cătunele îndepărtate și fermecătoare ale confesiunilor și evocărilor, ale conversațiilor cu enigmaticul Zenob și ale interviurilor.

M-am bucurat să regăsesc voci pline și mature, pe care le admir de multă vreme, ale unor scriitori care nu au nevoie de introducere, precum Radu Paraschivescu, Ștefan Agopian, Doina Ruști, Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Radu Aldulescu, Ruxandra Cesereanu, Florin Bican, Ioan Groșan, Florina Ilis, Dan Sociu și alții, și am parcurs cu uimire și încântare texte tinere, bine construite, semn al existenței noii literaturi(Pavel Nedelcu, Alexandra Niculescu, Liviu G. Stan, Alexandru Lamba, Iulia Micu Simuț, Iulia Pană, pentru a aminti doar câteva dintre numele care mi-au rămas întipărite în memorie). Mi se pare un real câștig ca în paginile unei reviste să dialogheze firesc nume consacrate și autori aflați la începutul carierei, unii chiar la debut.

Editorialul lui Cătălin Ghiță, survolând rapid și punctând convingător fenomene actuale din viața socială, politică sau literară, mi-a calibrat săptămânile după o anumită idee, iar rândurile lui Mihai Ene, cele semnate de Doina Ruști, Diana Nechit, Xenia Negrea și Andrei Șerban m-au provocat să (re)vizitez locuri, teme de reflecție, cărți și filme descoperite cândva și îngropate într-o ceață luminoasă. Sugestiile de lectură oferite de Catrinel Popa, Ștefan Firică și Bogdan Tănase, însoțite de filmele și poveștile antropologice ale lui Cătălin D. Constantin, m-au făcut să retrăiesc secvențe din studenție (când dezbăteam la nesfârșit o idee în cadrul unui seminar), alături de foștii și actualii mei colegi.

Când Zenob mi-a făcut semn, invitându-mă să-i răspund la întrebări, am tresărit emoționată, căci datorită acestei făpturi care se strecoară zburdalnic prin mințile și inimile oamenilor am aflat că Ioana Pârvulescu știe să piloteze un planor, că lui Adrian Titieni i-ar plăcea să bea o cafea cu Aldea, personajul din filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat, sau că Anastasia Gavrilovici i-ar desena o inimă cu branhii lui Baudelaire, dacă i-ar cere o dedicație pe o carte. 

Când, la rândul meu, am lansat invitații unor colegi și prieteni, pentru a-mi trimite studiile lor spre publicare în revistă, le-am așteptat cu înfrigurare și le-am parcurs ca pe niște scrisori după care tânjisem. Datorită Cameliei Dinu am descoperit o suită de figuri ale avangardei ruse, Andrei Bulboacă mi-a ostoit puțin dorul după piese de teatru și filme, pentru care amorțești fără regret pe divan, iar cu Roxana Coman, Cornelia Florea și Horia Ioan Iova am așezat în sertarele potrivite ale scrinului antropologic fragmente din lumi rurale sau citadine.

Scriind pe-ndelete despre jocul dragostei și-al întâmplării dintre memorie și uitare, George Banu nu se sfia să afirme că „memoria nu e decât un arhipelag de insule tivite de marea uitării”. Îi dau dreptate și mă bucur că revista OPT motive e arhivată pe un site, la care mă pot întoarce oricând, tastând doar câteva litere pe laptop. De fiecare dată când o deschid, am sentimentul că pornesc la drum, hai-hui, printr-o lume în care libertatea este singura lege, iar în pădurile de litere cresc lianele imaginilor și-ale filmelor, care transformă un produs îndeobște static, într-o ritmată călătorie. 

Mă uit înspre cele 44 de numere ale revistei, care devin treptat o arhivă, un caleidoscop cu secvențe diferite și frumos colorate, alcătuind un întreg cu multiple chipuri, și-mi amintesc de Noica și de gândul lui: „urma este îndărăt și înainte în această lume curgătoare și umblătoare”. Și mă bucur, la acest sfârșit de an atipic, că am lăsat o urmă prin opiniile, poveștile și textele care au rotunjit acronimul (OPT), sub pălăria căruia ne-am întâlnit săptămânal. Urma se-ntinde și-nainte, câtă vreme simțim nevoia să depănăm și să ascultăm povești, să scoatem la suprafață istorii, să flirtăm cu ideile celorlalți.

La mulți ani, OPT m, ai fost unul dintre motivele pentru care timpul acesta, așezat sub spectrul pandemiei, a fost nu doar suportabil, ci, uneori, seducător!

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este prodecan al Facultății de Litere și editorul-șef al revistei OPTmotive.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NUMĂR ANIVERSAR

Peste 300 de zile de la apariția revistei

 

Următorul număr: luni, 11 ianuarie 2021

 

 

Un 2021 fabulos, fericit, liber!

 

Urare din partea lui Adrian Silvan IONESCU, directorul Institutului de Istoria Artei, „George Oprescu” al Academiei Române, în stilul său specific: ilustrând istoria.

 

CĂRȚI din anul pandemiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

Bogdan Simion (Cobzarul) înainte de concert.

 

 

Cărți din anul pandemiei

 

 

 

Aurora Speranța CERNITU - Zefir.

 

Liviu SZOKE recomandă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro