Ca și când nu era suficientă fragilitatea pieței de carte din România, în privința literaturii române contemporane, pandemia a lovit cu precizia unei torpile, scufundând colecții, paralizând târgurile de carte și, per total, potențând și mai mult insularitatea scriitorului român într-un peisaj al consumului de carte sufocat de etichete "best seller NY Times", maculatură motivațională și alte ISBN-uri, bune de vânturat pe la agape corporatiste. 

Și totuși, în linia frântă și subfinanțată din cardiograf tot mai palpită viața. OPT motive este unul dintre proiectele care s-a încăpățânat să facă opoziție unui an în care un infam patogen ne-a transformat casele în buncăre, corpul într-o mină anti-personal și spațiul public într-un incubator de distopii. Personal, mi-am găsit în această revistă un regim al scrisului în care mă simt natural: mi se respectă dreptul la lene publicistică (adică, n-am presiunea materialelor săptămânale) și mă pot răsfăța în texte luuungi și cât mai eclectice. Mă dezbrac de tipicăria cazonă din jurnalism (că așa-i job-ul) și mă dedulcesc într-o burghezească libertate de a-mi urma obsesiile. 

În ceea ce privește contactul meu de prozator cu haosul pandemiei, pot spune că am trăit într-un soi de vacuum. Ce-aș mai putea interpreta, decripta sau adăuga eu prozastic unui context epidemic complet, cu tragedii etalate prin Big Tech într-o deplină, variată și orgiastică vizibilitate?

Rețelele de socializare au secat de noimă și eficiență investigația romanescă (care are dezavantajul timpului de concepere), lăsând însă un spațiu larg de manevră, bunăoară, editorialiștilor și eseiștilor. 

În schimb, mânat de o răbdare rebusistică, am stat și-am pus cap la cap teorii, începând cu anii 1970, ca să obțin o panoramă tematică a pandemiei, trecând prin dezastrologia filosofiei lui Paul Virilio, transumanism, J.G. Ballard, cyberpunk și până la dezastrologia lui Peter Sloterdijk. 

Un cuvânt des folosit în pandemie a fost infodemie. Și asta mi-a amintit de ceea explică Maica Gracie în povestirea "Îngerul Esmeralda" a lui Don DeLillo, în timp ce șofează o dubă umanitară printr-o suburbie newyorkeză:

"Problema este că știrile devin atât de puternice, încât nu mai au nevoie de televiziuni sau ziare. Pătrund în percepțiile oamenilor. Devin fals-reale, în așa fel încât oamenii cred că văd realitatea, când văd, de fapt, realitatea transformată în invenție. Știrile evadate din mijlocul lor de transmitere." 

Povestirea a fost scrisă în 1994, nu exista încă Facebook, adică acest motor babilonic de diseminare a stresului informațional. 

Infodemia mi-a mai adus în memorie un personaj al lui DeLillo – romancierul Bill, din "Mao II":

"Ceea ce câștigă teroriștii, pierd scriitorii. Măsura în care ei influențează conștiința de masă este măsura declinului nostru de făuritori de sensibilitate și gândire. Pericolul pe care îl reprezintă ei egalează neputința noastră de a fi periculoși." 

Bill spunea că știrea este suprema fantezie literară a societăților postmoderne.

Asta am simțit și eu în ultimul an, însă la scara unui război civil informațional – purtat prin LIVE-uri, grafice, meme-uri, grupuri de Facebook conspiraționiste vs. grupuri de Facebook pro-lockdown, buletine statistice, trolli etc. Un comportament atât de polarizat și de însetat de fronturi ideologice, atât de transparent în intenții distopice, încât efectiv nu văd rostul de a-l mai prelucra literar, din moment ce el este gata prelucrat literar de noile tehnologii informaționale. 

Cu alte cuvinte, am preferat să nu mă urc în acest autobuz cu subiecte scriitoricești. Ducă-se. Prefer vechea normalitate, aia din 2019, în care nu auzeam, ca în vocile unor boli psihice, repetându-se continuu nume precum Alexandru Rafila, Anthoni Faucy, Grupul de Comunicare Strategică, Pfizer-BioNTech.