OPTm
nr. 75

Am fugit și mai mult de acasă

N-am nimic bun, senin, optimist etc. de spus. N-am. Nu din cauza anului, nu din cauza virusului. Anul 2020 a fost anul în care m-am mai îndepărtat puțin, în care m-am rătăcit și mai mult, și mai profund. De cine, de ce? N-aș ști să spun. Cumva, o rătăcire în privirile celorlalți, cred. Deschid ochii în fiecare dimineață și mă copleșesc discursurile urii, între altele și față de profesori, față de „profesorii aștia” care trebuie să-și urmeze misiunea, vocația și toate celelalte. 

În plus, eu sunt dintre cei vânați de virus și știu că șansa mea ca să-mi pot crește copilul este să mă feresc cât pot. Și din martie până în Crăciun și, sper, ceva mai departe, mi-am petrecut zilele într-o luptă continuă. M-am străduit să apăr mintea copilului de fantasmele întunericului neputinței. În primăvară, așteptam cu speranță vara. Am povestit în alte rânduri ce-am făcut de izolare. 

Vara nu a venit cu aerul de libertate sperat. Și atunci am schimbat strategia. Am căutat să smulg fricii de moarte, îngrijorării, prudenței cât mai multe clipe și, ca mulți alții, am fugit mult de acasă. Iar copilul a țopăit de multe ori de fericire, s-a mirat de multe ori, a tresărit de emoție, a așteptat ba plecarea, ba întoarcerea, a fost în grote și în poienițe, pe drumuri și cărări. A înghețat în miez de vară în pârâruri de munte, s-a scăldat în soarele mării. Iar toamna ne-am pregătit de prima zi din mulții ani de școală care vor urma. Și chiar a fost o zi splendidă. Ce credeți? N-am mai avut parte de discursurile insipide ale politicienilor, de înghesuială, urlete, nervi, călcături pe bătături. Doar clasa noastră pe tot terenul de sport. Eu am putut să bocesc în voie, copilul, să alerge și să se bucure cu colegii. Timp de o lună am făcut echilibristică între teamă și joaca de-a școala. Două ore de mers la școală, ceva activități extra – miza luptei de zi cu zi nu este doar integritatea fizică, ci și sănătatea mintală. Iar un copiluț care nu are termen de comparație pentru mai nimic este cu atât mai vulnerabil. Ne-am făcut prieteni (care, sper, vor deveni „prieteni din copilărie”), a învățat șah, a învățat să meargă pe bicicletă, și-a continuat drumurile la Palat și prin alte locuri care-i sporesc interioritatea. 

Am început și noi cursurile. Și un vârtej amețitor ne-a cuprins pe toți trei. Între pregătitoare, cursuri, hârtii – multe, multe, multe hârtii, dosare peste dosare, valuri, valuri de frustrări. Frustrare că seara când terminam eram atât de praf încât nu aveam putere decât să-i mulțumesc oricui e îndreptățit să-i mulțumesc că am avut inspirația să ascult de copil și să o fac independentă în fața cărților – scrie și citește singură. Și este meritul ei că a vrut și pe undeva și meritul nostru că am ascultat-o. 

Cartea, cred, sper, ne-a fost limanul (cel puțin) din octombrie până azi și, probabil, mult timp înainte. 

Joia seara (noaptea) puteam ieși în Parcul Romanescu (da, acela, cel mai frumos etc.) să simțim aerul verdelui și viului. Și, apoi, sâmbăta și duminica, atât cât am putut, când n-a plouat, n-a fost vântoasă rea, am fugit afară. Când sunt zile la rând în care nu poți ieși afară, pentru că părinții sunt legați fedeleș de laptop, ce-ți rămâne de făcut? S-a bucurat de vraja poveștilor, a cărților copilăriei, de eroi și eroine, de darurile lumilor de pe rafturile cu care ne este învăluit apartamentul. Și s-a jucat mult online. S-a jucat online jocurile copilăriei. Cu prietenele copilăriei se joacă de-a una sau de-a alta, cam cum ne jucam noi în țărână. Cam cum. Se joacă via Whatsapp, video call. Ieri seară cântau colinde și făceau emoticoane. Alaltăieri se jucau de-a alb, negru, nu și da. Se joacă bate palma, se joacă de-a fel și fel de povești. La clubul de lectură via Zoom, înființat de doamna învățătoare pentru copiii care deja știu să citească, își tot prezentau jucăriile unii altora, în timp ce ascultau câte un coleg citind. Ca o mamă absurdă ce sunt, îi fac observație că „nu e, mamă, frumos, să te joci când citește cineva”. „Dar nu ne jucăm, mă luminează. Comunicăm în jucărească”. Sigur, am început să mă întreb cum va arăta comunicarea globală peste 10-20 de ani.     

Când am terminat și ultimul curs înainte de sărbători cu o serie de studenți cu care Ale a rezonat, și când îmi luam la revedere de la studenți, le-a trimis prin Whatsapp niște emoticoane create de ea și un mesaj pe care nu am avut curajul să li-l arăt: „Să le trimiți studenților tăi [emoticoanele] pentru că ești o profesoară bună și studenții sunt, și ar trebui să știe asta. Așa că trimite-le lor, te rog. Și mai vreau să spun ceva, dacă le trimiți asta cred că vor ști că sunt buni. Apropo de tine, mama tu muncești foarte mult și știu că ești obosită! Dar va fi mai bine să-i încurajezi și pe ei, și PE TINE. Semnat [Numele complet], cu drag”. Mi s-a părut atât de personal și de năucitor, încât le-am trimis emoticoanele, dar textul nu am avut curaj. Le-am făcut un rezumat și doar li l-am arătat. Apoi, după ce am încheiat conexiunea, și am întrebat-o de unde și de ce. „Păi eu nu am fost aici? Nu te-am ascultat?”. Așa fusese. Le-a și făcut portrete, le-a făcut fel și fel de desene, i-a salutat etc. 

Când ieri s-a oprit vârtejul am început să privesc în urmă. Reîncep cumva să gândesc. De aceea începusem să vorbesc mai sus de rătăcire și înstrăinare și am continuat pe altă direcție. Rătăcirea și înstrăinarea, pentru mine, sunt antitetice. Anul 2020 a fost și anul Opt motive. Când m-a invitat Doina Ruști am considerat clar ceva nemeritat. Senzație care m-a și făcut cumva să fiu într-un abandon constant. Oricum, 2020 dăduse peste mine, o rătăcită și o angoasată, o neștiutoare și o veșnic mirată, un ghem cumplit enervant de întrebări, de ascunderi și replieri. N-am putut să răspund tuturor provocărilor din sumar. În fapt, am răspuns foarte, foarte puțin. Mi se pare că mi-am câștigat în ultimii ani o libertate și o independență (care poate fi lesne suprapusă cu solitudinea și autoizolarea) de care mă agăț cu precipitarea unui orb speriat. 

Opt motive mie mi-a fost farul de la limanul pe care încă îl contemplu. 

Xenia NEGREA

Este lect. univ. dr. habil. la Universitatea din Craiova. A scris și a publicat impresii despre literatură, perspective asupra expresionismului și postmodernismului, fiind preocupată de autenticitate, credibilitate, idei de dincolo de prejudecăți.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NUMĂR ANIVERSAR

Peste 300 de zile de la apariția revistei

 

Următorul număr: luni, 11 ianuarie 2021

 

 

Un 2021 fabulos, fericit, liber!

 

Urare din partea lui Adrian Silvan IONESCU, directorul Institutului de Istoria Artei, „George Oprescu” al Academiei Române, în stilul său specific: ilustrând istoria.

 

CĂRȚI din anul pandemiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

Bogdan Simion (Cobzarul) înainte de concert.

 

 

Cărți din anul pandemiei

 

 

 

Aurora Speranța CERNITU - Zefir.

 

Liviu SZOKE recomandă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro