Puterea și înțelepciunea au făcut întotdeauna casă bună în orice poveste în care apare un erou năzdrăvan care își face apariția pe lume într-un mod miraculos și care părăsește tihna și confortul casei părintești pentru a pleca într-o misiune specială. Povestea evenimentelor sacre este reiterată de sărbători ca și cum s-ar întâmpla "aici și acum", sub ochii noștri, pentru ca energia miraculosului să se regenereze, pentru ca noi, cei de astăzi, să fim, din nou, martorii faptelor extraordinare care s-au petrecut cândva. Ceremoniile aztece din vechiul Mexic, reconstituite după vechile codexuri și însemnări din timpul sau din perioada apropiată Conquistei, precum și sărbătorile europene din luna decembrie aduc cu sine întâmpinarea fastuoasă a copilului soare, cel care are parte de o naștere miraculoasă, cel care învinge moartea, întunericul și toate cele ale lumii în care mocnește bezna.

În spațiul generos al poveștilor lumii – care, împreună cu timpul, se dilată, se comprimă sau încremenesc – Huitzilopochtli, energia divină a războiului și a luminii la vechii azteci, îl întâlnește pe Pipăruș-Petru, erou de basm românesc, firește, cu puteri supranaturale. 

Înainte de a pătrunde în miezul întâmplărilor, haideți să vedem cum se raportau la spațiu "contemporanii" celor două personaje. În viziunea tradițională românească, cât și în cea mexicană, există șase direcții: patru sunt cele cardinale, la care se adaugă axa sau osia lumii (legătura cer-pământ). Tuturor celor șase direcții le corespund, în mitologia aztecilor, energii divine cu roluri specifice: de Nord se ocupă Tezcatlipoca ("oglinda fumegândă"), energia reflecției; de Sud, Huitzilopochtli, în traducere "colibriul de partea stângă" (stânga reprezentând inima, puterea voinței), asociat Soarelui și războiului; la Vest, îl întâlnim pe Quetzalcoatl, vestitul șarpe cu pene, șarpele armonios; la Est, pe Xipetotec, energia regenerării și a desprinderii de tot ceea ce este inutil; aceste patru direcții fiind completate de axis mundi, cea care leagă Cerul, Ilhuícatl-Tetlalíloc, și Pământul-mamă, Tlali Nantli, întruchipat deseori sub forma unui copac. 

În mitologia nahuatl a vechilor azteci, Coatlicue – un alt nume sub care este cunoscut Pământul-Mamă în Mexic – a dat naștere Lunii, Coyolxauhqui, celor 400 de stele ale sudului, precum și lui Huitzilopochtli. Cadrul nașterii acestuia din urmă este banal, însă apariția sa pe lume este miraculoasă: Coatlicue mătură templul pe Muntele Șarpelui (Coatepec), săvârșindu-și pedeapsa. Însă, la un moment dat, din cer, vede căzând un pumn de pene, le privește, le ridică, le pune în sân și rămâne însărcinată pe loc. Aflând acest lucru, Luna și cei 400 de frați ai săi, decid s-o omoare, dar Huitzilopochtli se naște pregătit pentru a o apăra, își face apariția sub forma unui războinic înarmat cu un șarpe de foc și cu săgeți, își decapitează sora și omoară o parte din cei 400 de frați. Este nașterea copilului soare în luna decembrie, a soarelui învingător al aztecilor. 

Dar haideți să vedem ce se întâmplă în basmul românesc Pipăru-Petru și Florea-Înflorit (Ion Pop-Reteganul). O femeie obișnuită, o văduvă, rămasă fără cei trei copii (doi băieți și o fată), răpiți de zmei, într-o zi, pe când mătura prin casă, observă o boabă de piper năzdrăvană, pe care o așază pe masă, o pune în sân, dar aceasta se încăpățânează să stea locului, așa că femeia decide să înghită boaba de piper, iar efectul este imediat: rămâne însărcinată.

Să nu uităm că, în tradiția veche românească, placenta copilului se îngropa sub prag, sub prispă sau la rădăcina unui copac împreună cu trei boabe de piper, alături de alte elemente apotropaice sau aducătoare de bunăstare: tămâie, usturoi sau grâu. Piperul sau Chiperul reprezenta jocul care avea loc în timpul priveghiului, când dansatorii jucau în jurul focului. Penele sunt încărcate de simbol în ambele culturi, fiind folosite în prima scaldă a copilului, în spațiul românesc, sau folosite pentru împodobirea uniformelor militare, a scudurilor sau în timpul dansurilor ceremoniale, în spațiul mexican, ca element de protecție și ca simbol al fluidității și al legăturii pământ-cer. Dar despre toate acestea, vom vorbi, poate, cu altă ocazie. Să ne întoarcem la poveștile noastre.

Pipăruș pleacă în căutarea fraților și surorii sale, ajunge la zmeu și îi salvează. Frații cei mari, ființe obișnuite, mediocre, decid să scape de Pipăruș pe drumul de întoarcere spre casă, așa că, în timpul somnului, îl leagă de stejarul sub care dormea. Când se trezește înlănțuit, dând dovadă de o putere fabuloasă, Pipăruș smulge copacul "ca pe un morcov" și se întoarce acasă. După ce-și dojenește frații și îi iartă ca o ființă înțeleaptă, a doua zi, pleacă în lume, în căutarea lui Florea Înflorit pentru a-l aduce soț surorii sale, dovadă că nu se putea lupta decât cu o ființă egală în puteri cu sine.

Miraculosul este, uneori, înfricoșător tocmai prin modul nefamiliar de a se înfățișa, dar întotdeauna memorabil. Nevoia de miraculos și personajele extraordinare sunt cele care trezesc în oamenii neobișnuiți neastâmpărul, dorința de a pleca în lume, pentru a restabili echilibrul acesteia. Ei știu că au o misiune, un destin aparte, trec probele de foc ale omenirii, se iau la trântă cu zmeii, aduc luna și soarele înapoi pe cer, iar dacă se întâmplă să se îndrăgostească sau să se facă frați sau surori de cruce, atunci musai trebuie să se măsoare în priviri și în tărie cu ei. 

Precum eroii năzdrăvani, să fiți puternici și înțelepți!