Revistă print și online

O petrecere la Anda

București, februarie 1977. Din strada Mihai Eminescu, unde stau în gazdă la nr. 55, într-o casă cu etaj construită de un general în perioada interbelică, îmi iau magnetofonul Grundig și benzile cu muzică rock. Sunt student în anul III la Litere. E seară și mă îndrept grăbit spre Piața Romană, unde în blocul de pe bulevardul Magheru (colț cu strada Mendeleev) stă Anda. Anda e și ea studentă în anul III la Arhitectură și de aproape doi ani este nedespărțită de colegul meu Bogdan Negru-Dimitriu, cel mai bun prieten din facultate. Urc la etaj, sun la ușă și Anda îmi deschide. E radioasă. Cum să nu fie? Doar este ziua ei și, așa cum ne anunțase pe toți din timp, dă o petrecere care se va întinde până dimineața. Mă salut cu cei deja sosiți, printre care amicul meu Bogdan și colegul nostru Traian T. Coșovei, cu prietena sa Marina, studentă la Arhitectură. Fac cunoștință și cu ceilalți studenți.

Înăuntru sunt deja vreo zece invitați. "A venit muzica!", "A venit muzica!" se aude de peste tot din apartament. Am cu mine magnetofonul Grundig, care călătorise într-o vacanță de Crăciun tocmai până la Vatra Dornei, unde fusese vedeta nr. 1 de revelion. Ajunsese în vara lui 1975 chiar și în practica agricolă a studenților filologi din Insula Mare a Brăilei, unde seară de seară ne adunam în sala de mese cu toții în jurul lui și dansam pe muzică rock până la epuizare. Magnetofonul acesta, care mă însoțise cu fidelitate la atâtea alte petreceri studențești din București, este un fel de Sesam, deschide-te!. Unde apare el, se deschide imediat și ușa. Așa și aici!

Imediat ce intru, toți invitații sunt nerăbdători să dau drumul cât mai repede la muzică. Sunt realmente somat să renunț la orice conversații de început și să mă preocup ca Black Sabbath, Led Zeppelin, Pink Floyd, Creedence Clearwater Revival, Genesis și toți ceilalți să se audă de îndată și… cât mai tare. Luat pe sus cu graba celor din jur, bag rapid ștecărul magnetofonului în priză și când apăs pe butonul de pornire se aude "poc!" și apoi… liniște. Nenorocirea s-a produs! Magnetofonul trebuie să se fi ars, îmi trece un gând prin minte, și nu vom mai avea muzică în noaptea asta. Așa ceva nu se poate tocmai acum! "Ce fel de curent aveți voi aici?" o întreb plin de neliniște pe Anda, care tocmai sosise impacientată în sufragerie. "110 volți!" vine răspunsul. "Da, asta este! S-a ars siguranța magnetofonului" spun eu dezolat.

Pe vremea aceea mai rămăseseră în București câteva zone din centru unde în loc de 220 volți era curent de 110 volți. Aici, pe Magheru, erau 110 volți, iar butonul magnetofonului meu rămăsese pe 220, tensiunea curentului de acasă. Tragedie! Știu acum precis ce s-a întâmplat. Siguranța de protecție a magnetofonului s-a ars și nu am de unde să cumpăr alta la ora asta din noapte.

Atunci unuia dintre studenți îi vine o idee strălucită: dacă rotesc butonul din spate și îl trec pe 110 (asta știam și eu!), aș putea ca în locul siguranței arse să pun o agrafă din părul unei fete, o simplă agrafă care va lăsa curentul să intre în magnetofon. Există și un mare risc: la o fluctuație a tensiunii curentului, se va arde motorul! Dar în clipele acestea ce mai contează, la câtă nerăbdare e adunată aici! Astfel, o banală agrafă din părul unei fete, pusă în locul siguranței arse, a putut să continue petrecerea din noaptea aceea, care fără muzică ar fi fost total compromisă.

O agrafă a salvat o petrecere, caz unic în istoria Bucureștiului! Înainte de examenele din sesiune, niște agrafe trecuseră din părul colegelor mele în părul meu plin de lațe, care a fost prins în așa fel ca și cum aș fi fost tuns "regulamentar". Astfel am putut intra în sală pentru a da examenele, păcălind-o nu numai pe doamna Stroe, secretara, dar mai ales pe unii profesori de-ai noștri mai conservatori, care nu suportau pletele studenților.

La Anda a fost o distracție pe cinste până în zori. Într-un moment de respiro din acea noapte, o privesc cu mai mare atenție pe Anda. Este o fată frumoasă, zveltă, bine făcută, foarte inteligentă. Se potrivește cu Bogdan, prietenul meu, care este și el un băiat înalt. În schimb colega Andei de la Arhitectură, Marina, e mignonă și prin statură se potrivește cu prietenul ei, poetul Traian T. Coșovei, care și el e mignon. Poate de aceea Bogdan nu îi spune niciodată lui Traian pe numele adevărat, ci îl alintă cu diminutivul Trăienel.

Anda e îmbrăcată mereu modern, ca toate studentele de la Arhitectură și de la Arte Plastice, companioanele noastre în cluburile ori discotecile din București, dar, mai ales, la Club Litere, aflat la etajul trei al Universității. Dar… mai e ceva! Uitându-mă la Anda, gazda noastră, în timp ce ea dansează sau se străduiește să ne servească cu prăjituri, sucuri ori băuturi, știu prea bine cum arată și fără aceste haine de pe ea, știu cum îi arată coapsele, umerii, abdomenul, chiar și sânii. Cum așa?

Cu o jumătate de an în urmă, în toamna lui 1976, imediat după începerea anului universitar, Bogdan îmi șoptește la un curs (stăteam mereu împreună): "Vreau să-ți arăt ceva!" Și din scânteierea ochilor lui am înțeles că trebuie să fie vreun disc de muzică rock, de ultimă oră, pe care îl primise la schimb. "Ei, care-i trupa?" l-am întrebat eu curios. "Nu, dom’le, despre altceva e vorba! Ai să vezi!" – mi-a spus ușor misterios, bănuind că oricât m-aș fi străduit nu aș fi ghicit surpriza pe care mi-o pregătea.

După ce am terminat cursurile din ziua aceea, m-am dus cu Bogdan în apropierea Universității la o una dintre terasele noastre preferate, ca să bem bere la halbă și să stăm de vorbă. Aveam mereu atâtea să ne spunem! Să fi fost la "Cina" lângă Ateneu, să fi fost la parterul Hotelului "Union" de la intersecția actualei străzi Academiei cu Ion Câmpineanu, să fi fost la "102 muncitori", cum îi spuneam terasei de pe Calea Victoriei, vizavi de hotel "Continental", pe locul unde fusese vechiul Teatru Național din București (azi hotel "Novotel"), nu îmi mai aduc aminte precis. Cert este că, după ce discuția noastră s-a mai încălzit, ca semn de mare încredere în mine, Bogdan mi-a povestit despre vacanța lui de vară, romantică, dar și tumultuoasă, alături de Anda.

Ce am aflat? În vara lui 1976, Bogdan plecase cu Anda la mare. Au mers la 2 Mai, o stațiune pentru excentrici pe atunci, puțin frecventată, unde s-au stabilit și zi de zi au făcut plajă, iar nu de puține ori nudism. Bogdan avea cu el și aparatul de fotografiat. Într-o zi au ales o zonă foarte izolată de pe plajă ca să facă fotografii în… costumul lui Adam. Amândoi erau, nu-i așa?, niște studenți inventivi la cei 22 de ani ai lor, când orice în viață pare a fi posibil. Au fost inventivi și la fotografiile din ziua aceea.

Întors de la 2 Mai în București, Bogdan a dus filmele să le developeze la un atelier unde mai scosese și altădată fotografii, avertizându-l însă pe cel de la studio că de data asta sunt niște poze mai… decoltate. "Nicio grijă, i-ar fi zis fotograful, am văzut destule d-astea în viața mea!" Când Bogdan s-a întors după câteva zile să ia pozele, după ce i-a dat plicul cu toate imaginile developate, fotograful i-a spus neliniștit: "Ce mi-ai făcut, domnule? Ia mai repede pozele astea de aici că era să mă bagi în bucluc! Nici nu mi-ar fi trecut prin cap! Așa ceva n-am developat niciodată! Bine că n-am fost prins de vreun control, că zburam de aici!"

După ce mi-a povestit toate acestea, Bogdan a scos un plic și mi-a arătat în integralitate și cu explicații pentru context fotografiile cu el și cu Anda făcute pe malul mării. Un Adam și o Evă din contemporaneitate, văzuți fără perdea de obiectivul aparatului de fotografiat. Nu doar că toate fotografiile erau nud, dar unele dintre ele erau șoc! Și cât a fost de simplu! Pe nisipul fin de la 2 Mai, Bogdan o fotografiase pe Anda și Anda îl fotografiase pe Bogdan. Cu toate detaliile!

*

București, 4 martie 1977, ora 22. Am supraviețuit cutremurului care a devastat Capitala. De la locuința mea din strada Mihai Eminescu, nr. 55, plec în oraș să văd ce s-a întâmplat. Trec pe lângă ASE și ajung la Piața Romană. Instinctiv mă uit la blocul în care locuiește Anda, locul unde fusese petrecerea de ziua ei cu numai două săptămâni în urmă. Cam jumătate din uriașul bloc, partea dinspre Piața Romană, se dărâmase progresiv și părea "Titanicul" pe cale de a se scufunda, cu botul deja intrat în apă. Acolo, undeva sus la etaj, suisem cu magnetofonul la petrecerea studențească salvată de o agrafă…

*

București, iunie 2016, str. Ienăchiță Văcărescu, lângă Palatul Patriarhiei. Bogdan s-a întors de câțiva ani de la New York. Fugise din România în 1981 la Paris, prin relațiile tatălui său, renumitul chirurg Costache Negru-Dimitriu de la Spitalul Brâncovenesc. Chirurgul salvase mulți oameni din situații grele, iar unii dintre ei i-au fost "recunoscători" și astfel Bogdan a obținut un pașaport. Printr-o fundație catolică, a putut ajunge la Paris, iar după un an s-a stabilit la New York. În 2016 s-a reîntors în România. M-a căutat la telefon și ne-am reîntâlnit. Îmi spune că vrea să vândă superba vilă din str. Ienăchiță Văcărescu, rămasă de la părinții săi, care acum nu mai sunt în viață. E prea mare pentru el, o singură persoană.

Mă cheamă acolo, febril, ca să-mi aleg cărți dintr-o grămadă de volume aflate în mijlocul unei camere uriașe. Era biblioteca pe care o admirasem atât în anii studenției! E grabă mare, pentru că trebuie să predea urgent imobilul noului proprietar. Deja proprietarul a început printr-o firmă reparațiile în alte camere. Chiar și în camera cu mormanul de cărți s-a umblat deja la pereți, care sunt decojiți până la cărămidă. Umplu la repezeală doi saci cu cărți și o sacoșă. Printre volumele aruncate în dezordine în mijlocul camerei zăresc și câteva cutii cu fotografii. Bogdan e prea zăpăcit în toată forfota de aici, nu știe ce e cu ele, nu îl mai interesează acum și îmi spune să le iau cu mine.

*

Câmpulung, iulie 2016. Anul școlar s-a terminat. Sunt în vacanța de vară și iau la mână toate fotografiile din cutiile salvate în fosta locuință a familiei Negru-Dimitriu de pe str. Ienăchiță Văcărescu. Umblu prin sute de fotografii și le ordonez cu grijă. E aici toată viața părinților lui Bogdan, dar și viața lui din România, până să plece în Franța și mai apoi în America. Le privesc pe toate cu multă atenție, descopăr multe cunoscute, dar și altele necunoscute din anii facultății noastre. Dintre toate aceste sute de fotografii lipsește însă ceva important pentru mine. Știu foarte sigur! Nu mai sunt fotografiile-șoc de la 2 Mai cu Anda și Bogdan pe plajă, pe care mi le arătase cândva, în anii studenției.

*

București, septembrie 2016. Mă întâlnesc cu Bogdan și îi returnez toate fotografiile, aranjate cu meticulozitate. E foarte mișcat. Le considera pierdute pentru totdeauna în zarva vânzării contra-cronometru a vilei din str. Ienăchiță Văcărescu. Stabilim un plan de lungă durată, pe etape, de recuperare prin povestiri a celor 35 de ani în care n-am mai fost împreună. Iar fotografiile vor avea un rol decisiv. Cândva îl voi întreba și despre fotografiile nud de la 2 Mai, de pe malul mării, când – sunt sigur! – îmi va povesti și ce s-a mai întâmplat cu Anda, care după ce el a fugit în Franța a plecat și ea în Germania și nu s-au mai văzut niciodată.

*

Câmpulung, 18 aprilie 2017, ora 20,31. Sunt în vacanța de Paște. E seară. Am laptopul deschis pe Facebook. Stau acasă împreună cu prietenul meu din copilărie, doctorul Marin Rădulescu, și îi povestesc despre reîntâlnirea spectaculoasă cu Bogdan, pe care îl știe și el, pentru că și-l amintește din descrierile mele frecvente de pe vremea studenției. În timp ce vorbim și îi istorisesc reîntâlnirea mea cu el după 35 de ani, mi se deschide o fereastră pe Messenger. Este Cătălin Neniță, un cunoscut al lui Bogdan, care îmi scrie un mesaj: "Bună seara, cu părere de rău țin să vă anunț ca a murit Bogdan Dimitriu. Va fi înmormântat mâine, la ora 10, la Cimitirul Străulești 2".

Despre petrecerea studențească de la Anda și despre fotografiile-șoc de la 2 Mai n-am mai putut astfel să ne reamintim împreună niciodată. Am făcut-o doar eu aici, de unul singur…

Adrian SĂVOIU

Profesor implicat în reforma învățământului profesional și tehnic, autor de manuale, a scris o serie de cărți și studii, între care Discursul oratoric românesc (2003), 77 de conferințe radiofonice (2008), Magazinul de bric-à-brac literar (2009), Ca să încerc rotundul lumii. Jurnal de călătorie (2018), Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri (2019). De asemenea, a îngrijit ediții de scriitori (C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei).

în același număr