OPTm
nr. 81

Îți mulțumim pentru că exiști, Iovănele!

Înclin să cred că o literatură care emite, în mod spontan, istorii, o dată la patru-cinci ani, e pasibilă să devină ea însăși istorie. Să dispară, adică, mă rog, a fost un bun motiv nu numai să nu citesc-răsfoiesc cele șapte, opt sau zece istorii literare de diverse calibre și carisme critice apărute la noi în ultimii treizeci de ani, dar am refuzat chiar să le și ating. Am subscris, astfel, inabilității, dacă nu cumva, nebuniei de a nu-i da criticului istoric literar ce-i al criticului istoric literar, și anume impresia că ar fi scriitor, mai scriitor chiar decât scriitorii care, prin bunăvoința lui, subzistă prin istorii și dicționare. Am subscris, de asemenea, unei prejudecăți sau principiu, și anume că spiritul critic este o componentă a creativității și ambele merg mână în mână. Geniul critic al lui George Călinescu, bunăoară, derivă din geniul de romancier, în pofida recomandării sale că, pentru a izbândi în critică, trebuie să te ratezi ca prozator, poet sau dramaturg, ceea ce, acum, la noi, ar putea fi valabil cu asupră de măsură : pentru a-ți asigura o frumoasă carieră critică, este necesar să-ți anulezi spiritul critic, în caz că-l ai, și aș putea veni cu zeci de exemple, în sprijinul acestei afirmații, dar mă abțin.

Lăsând gluma la o parte, dintre toate istoriile literare apărute la noi în ultimii treizeci de ani, singura de care n-am putut face abstracție a fost Istoria literaturii române contemporane – 1990-2020 a lui Mihai Iovănel. Ea mi-a parvenit la domiciliu prin Fancurier, pe o filieră ocultă care mi-a impus obligația de a comenta tomul respectiv, de o anvergură stahanovistă, comparabilă, se pare, cu înaintași de-ai lui Iovănel, precum N. Manolescu, Alex Ștefănescu, sau Marian Popa.

Mi-a dat un imbold, recunosc, constatarea unui coleg de breaslă de-a lui Iovănel, care vede în Istoria acestuia un eveniment, prin chiar faptul că există și, cu atât mai mult, pentru felul în care există. Am simțit nevoia, pe loc, să extind: îți mulțumim pentru că exiști, Iovănele, cu Istoria ta care abordează literatura română dintr-o perspectivă neomarxist-progresistă. Datorită acestei perspective, literatura noastră își va găsi, în sfârșit, locul de odihnă, spre care o îndrumă, de altfel, de ani buni, instituțiile culturale autohtone și, totodată, criticii care, prin competența și efortul lor dezinteresat, țin sub control ierarhiile valorice.

Cel mai mult mi-a plăcut, în Istoria lui Iovănel, exigența și spiritul selectiv care funcționează ireproșabil. Octavian Soviany, bunăoară, critic, traducător, poet, dramaturg și romancier, apare în Istorie doar ca un poet manierist și autor al unui singur roman, Textele de la Monte Negro, comentat de Iovănel pe o jumătate de pagină, pe deasupra și pe lângă, fără a emite vreo judecată de valoare, cum procedează, de altminteri, cu majoritatea scriitorilor bifați în Istorie – și bine face. În ce privește Textele de la Monte Negro, îl anunț pe Iovănel, pe această cale, că a avut de-a face cu o capodoperă, aidoma altor scrieri ale lui Octavian Soviany, precum Viața lui Kostas Venetis, Moartea lui Siegrifried sau Lelian, nepomenite în Istorie.

După același model, este rezolvată și Doina Ruști, menționată doar cu unul din cele zece romane ale sale, Fantoma din moară, tot o capodoperă, ceea ce nu l-a împiedicat pe Iovănel s-o urecheze zdravăn, nelăsându-se dus cu preșul marii literaturi. Urecheată, puțin spus. Mai degrabă, dată cu capul de pereți: în ultima parte, aflăm că realismul, pur și simplu nefiind resimțit de autoare ca suficient, ar fi agrementat în mod oportunist cu un anticomunism demascator… Rămâi pur și simplu cu zâmbetul încremenit în proiect, în fața unui astfel de vizionarism ideologic.

Pe lângă scriitorii importanți care au avut onoarea de-a intra în Istoria lui Iovănel cu o carte, maxim, două, există și scriitori importanți care n-au avut loc în economia narativă a tomului : Ovidiu Nimigean, Nichita Danilov, Șerban Tomșa, Horia Ursu, Nicolae Stan, Traian T. Coșovei, Ioan Stratan, Nicolae Coande, Anton Jurebie, Cristian Corcan, Diana Corcan, Liviu G. Stan, Radu Găvan și alții. Nu-mi dau seama cum unii dintre acești inexistenți în Istorie apar pe listele cu autori reprezentativi de la sfârșit. Se poate deduce că Iovănel, bravo lui, ar fi auzit de respectivii, dar n-a avut timp să-i citească, fiind prea copleșit de încărcătura uriașă a agendei lui de critic. Căci el face, în schimb, dovada de a fi citit din doască-n doască autori grei, precum Irina Binder, Ileana Vulpescu, Pavel Coruț, Radu Paraschivescu (comentator sportiv, anglist, pamfletar și romancier de cincizeci de carate, căruia i se face, în sfârșit, dreptate, prin apariția într-o istorie literară), Igor Bergler, căruia i se face, de asemenea, dreptate, acordându-i-se atenție și laude pe deplin meritate, Florin Chirculescu și alte câteva zeci de SF-iști, analizați din perspectivă marxist-progresistă. Alături de aceștia, sunt valorizați autori de benzi desenate, precum Puiu Manu, Mircea Arapu și Sandu Florea, și scriitori de cărți pentru copii, precum Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Lavinia Braniște, laolaltă cu un mare ilustrator din domeniu – l-am numit pe Andrei Măceșanu! Să ne trăiești, Iovănele! Pe lângă Măceșanu, sunt comentați cu spirit critic responsabil, dobândit cu trudă în amfiteatre universitare, autori de literatură polițistă și de spionaj, precum Eugen Ovidiu Chirovici, Haralamb Zincă, Horia Tecuceau, Rodica Ojog-Brașoveanu, Chiril Tricolici, revalorizați și resuscitați și ei, iată, din perspectivă neomarxist-progresistă. Există și un capitol dedicat literaturii pe gustul membrilor categoriei LGBTQ+, dar și secvențe în care ni se atrage atenția asupra autorilor practicanți ai urii de rasă (unul din ei e G. Călinescu) sau secvențe în care apar autori profilați pe ura de clasă.

Simt nevoia să trag o concluzie, parafrazându-l pe poetul național: nu credeam să-nvăț a trăi vreodată vremurile când voi citi o astfel de istorie a unei literaturi care pare că dă semne să se întoarcă în epoca realismului socialist. Iovănel vădește o nostalgie de tip special față de epoca respectivă. El vede, bunăoară, în Cireșarii lui C. Chiriță o capodoperă, pe care o așează, în mod ingenios, alăturide Moromeții, Groapa și Cronică de familie. Acestea au fost posibile, ni se spune, grație realismului socialist... Cine ar putea să-l contrazică pe Iovănel? Eventual, să-i bage pumnu-n gură. Editura care l-a publicat și promovat? Profesorii care l-au învățat până l-au prostit, dându-i diplome și dreptul legal să învețe, la rându-i, tinere generații, ce este literatura și cu ce se mănâncă ea? Nu știu. Tot ce pot spune este că scopul acestei Istorii este întoarcerea literaturii române în paradisul realismului socialist.

Și asta nu e tot. Jumătate din cele 700 de pagini ale Istoriei lui Iovănel se ocupă de pregătirea pentru intrarea în scenă a autorilor, printr-o desțelenire drastică a contextului socio-politic-cultural-economic și fiananciar, fiindcă nimic nu e așa cum pare, sau cum am vrea noi ori consumatorii de istorii literare. Scriitorul este departe de a fi un scârța-scârța pe hârtie. El are rădăcini trainice în nămolul băligăros al ideologiei, la care trebuie să luăm aminte cu jind când citim sau scriem literatură, așa încât Istoria ne pune la curent cu evoluția ideologiilor și, în primul rând, cu Capitalul lui Marx, expus și analizat de Iovănel din scoarță-n scoarță, spre a fi folosit ca instrument de lucru în stabilirea ierarhiilor valorice. Primim, de asemenea, informații despre evoluția sistemului literar și a criticii literare, despre câmpul literarocentric (ți-ai dat adevărata măsură, Iovănele, cu acest capitol extrem de consistent, în care apar Liiceanu, Pleșu, Patapievici, iar, mai spre coadă, O. Paler, Traian Ungureanu, Traian Băsescu și Ion Bogdan Lefter). Despre medii și conținuturi (citiți și luați aminte!), edituri și publicații, cenacluri (fascinant!), uniuni de creație (n-am cuvinte), academia română (acolo ți-e locul, Iovănele!), universități (deh!), premii (nu mai insist, se vede cu ochiul liber încotro se îndreaptă această Istorie) și, pe urmă, postmodernism, postcolonialism, corectitudine politică, canon intern și revizuiri, direcții, mituri explicative, mituri compensative, mituri transnaționale, vampirul Dracula, forme, instituții, epistemologii, sociografii, ecologii, ierarhii.

Nu-i tocmai ușor de străbătut hățișul de repere al lui Iovănel (oameni, buni, omul ăsta a scris o carte care are șansa să apară doar o dată la o mie de ani!), prin care lesne iubitorul de literatură își poate rupe gâtul sau sparge capul, dar pentru cine dorește să se instruiască în viziunea marxist-progresistă a literaturii nu e cale de întoarcere.

Cititorului acestor rânduri i se va părea, poate, că sunt prea lingău față de Iovănel. Ei bine, trebuie să mărturisesc, am niște interese punctuale la eminentul critic și istoric literar neomarxist progresist, deoarece mi-a acordat trei sferturi de pagină în Istoria sa, în cadrul rubricii Realismul mizerabilist. O mică paranteză: termenul de mizerabilism a fost adoptat la noi de un critic (nu-i mai invoc numele, spre a nu adumbri imaginea lui Iovănel) format în vremurile când literatura română era ținută la distanță de ororile mizerabilismului, grație cenzurii ideologice și de bună seamă că în virtutea nostalgiei după acele vremuri a fost posibil. Nu întâmplător, așadar, un critic de carismă marxistă (cartea e o marfă, un capital care produce prosperitate unui manager priceput, cum ar fi, bunăoară, cel al acestei Istorii) a preluat cu brațele deschise termenul, deși n-a activat când literatura era ferită de mizeriile libertății de expresie, dar uite că el are nostalgie pentru acele vremuri și pentru ordinea lor.

Mizerabilist, așadar. N-am decât să-mi pun cenușă în cap, asumându-mi portretul critic al lui Iovănel, care se aliază cu observațiile pătrunzătoare ale colegului său de breaslă, Alex Goldiș, un alt sărman care mănâncă, printre literați o pâine unsă din belșug cu magiun universitar, pasibil să contracteze tot felul de boli de nutriție. Alex Goldiș demonstrează cu cărțile pe biroul său de lector – conferențiar sau profesor (n-are importanță, funcția bate gradul și amândouă fac pipi pe literatură), că stilul indirect liber din romanele mele denotă, citez: lipsa totală a compoziției. O observație, într-adevăr, pătrunzătoare, pe care nu m-ar mira s-o fi băgat pe gâtul studenților săi de la Litere, înainte sau după ce a regurgitat-o prin reviste și în Istoria ortacului său Iovănel, care constată, pe cont propriu, de astă dată, că din ultimul meu roman ar răzbate ura de rasă, antisemitismul, mai ales (evreilor și romilor din cărțile mele li se face, în sfârșit, dreptate), precum și ura de clasă travestită, citez: într-o versiune trivială a anticomunismului, prin care autorul vrea să arate că disfuncțiile prezentului sunt cauzate de trecutul comunist.

Despre ce vorbim, sărmanii de noi? Păi, despre comunism, cea mai criminală ideologie din istoria omenirii, cu peste o sută de milioane de victime în cont - victime față de care se cuvine deferență, respect, iubire, poate, printre altele, și pentru că a dat direcție literaturii și va continua să dea, prin niște estropiați de teapa lui Iovănel sau Goldiș.

Spațiul alocat scriitorului care sunt în Istoria lui Iovănel se încheie cu un comentariu la romanul Rezidenți în Casa Visurilor, pe care țin să-l citez : „…bătrânii au un câine ; câinele e bătrân și pute și după ce lasă dejecții și smocuri în toată cartea, dispare în noapte; protagonistul inițiază o legătură amoroasă sau un mariaj; mariajul se destramă, iar concubina e măcelărită de un nou Rîmaru; mai toți visează la o viață nouă : de visurile lor se alege praful etc.”

Vai, mie, nu mă pricep la benzi desenate sau la desene animate, eventual, care să-i ofere autorului acestei istorii o binemeritată relaxare, după sisifica-i întreprindere. Orice s-ar zice, Iovănel face dovada unui organ redutabil pentru literatură, mai puternic decât o hidrocentrală. Îi recomand să și-l bage acolo unde îi e locul.

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Ohara Donovetsky scrie fluid, ca și cum ar povesti cuiva pe îndelete, fără grabă, față către față. Textele ei curg și se înlănțuie, istoriile se deschid unele dintr-altele, dar cel mai frecvent înfloresc dintr-un simplu cuvânt, căci autoarea lor este mereu în căutare de vocabule și de sensuri mai puțin cunoscute. Mizează nu doar pe sonoritățile expresiilor folosite (recent i-a apărut, la Editura Corint, un volum intitulat Vorbe la purtător în izmene pe călător), ci și pe efectele sinestezice ale imaginilor pe care ni le așterne sub priviri. Rândurile pot fi astfel citite, gustate, amușinate, căci textul nu se zăvorăște între filele cărții, ci se deschide către viața care l-a zămislit.

Cristina BOGDAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Peter PAN, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

Scriitori la plajă

 

CĂRȚI de august

Arthur, 2021

Cărți recomandate de Cristina Bogdan

Catrinel Popa despre Nicolae Filimon

ART, 2019, plus cadou

Un caz de transmigrație: o femeie se trezești în corpul ei de adolescentă, la acel moment al vieții, care trebuie schimbat.

Amazon

Corint, 2021

Prezența ei stârnește obsesii...

Jojo Moyes este și autoarea romanului Ultima scrisoare de dragoste , ecranizat recent - vezi pe Netflix

 

Tracus Arte, 2021

Școli reparate de Asociația BookLand

Copyright © optmotive.ro