OPTm
nr. 74

Dintre toate disciplinele, preferata mea la Facultatea de Litere din București era istoria literaturii române. În anul întâi, cursul din primul semestru îl ținea profesorul Ion Rotaru, care încerca prin spectaculozitatea expunerii sale să pășească pe urmele ilustrului G. Călinescu, unul dintre predecesorii lui la catedră. Adesea îi reușea, mai ales când venea vorba despre unele pasaje ușor picante scrise de cronicarii moldoveni, asupra cărora profesorul Ion Rotaru insista printr-o lectură expres ...

Am scos din bibliotecă, după foarte multă vreme, un dosar-plic A4 îngălbenit de trecerea anilor și de calitatea îndoielnică a cartonului. Pe coperta lui scrisesem demult: „Un capitol al vieții: Padina, 1 septembrie 1978 – 4 octombrie 1979”. În această localitate, aflată în sudul județului Buzău și la margine de Bărăgan, venisem cu repartiție guvernamentală ca absolvent al Universității din București, în primul meu an de profesorat. Am rămas aici treisprezece luni și am predat limba română la cel ...

Domnule profesor Adrian Săvoiu, ce v-a determinat să deveniți profesor de limba și literatura română? Ați regretat vreodată, ați încercat alte profesii?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea ce voi deveni în viață. Și iată de ce. Încă din copilărie am văzut mai tot timpul în jurul meu caiete și cărți, ziare și reviste, teze și lucrări de control, pentru că atât tata, cât și mama erau profesori. Pe tata îl vedeam mereu citind din autorii pe care îi preda la școală, iar mama lucra la matematic ...

În 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere, profesorul nostru Eugen Simion, care ținea cursul de „Istoria literaturii române contemporane”, ne-a spus că la București trăiește un gânditor de talia lui Eliade și a lui Cioran. Numele lui: Petre Țuțea. În amfiteatrul „Odobescu” al facultății, ne-am uitat uimiți și întrebători unii spre alții. Petre Țuțea? Niciunul dintre noi, cei prezenți acolo, nici măcar nu auzise de acest nume!

Ideea că sunt contemporan cu un asemenea om și, m ...

Am fost foarte mândru în 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere din București, că mama mi-a cumpărat, cu echivalentul a trei salarii de-ale ei, o mașină de scris nou-nouță. Îmi aduc aminte cum am deschis-o prima oară: am apăsat cu sfială pe cele două cleme din lateral ale unei carcase negre care o proteja. Clemele au pocnit scurt și au eliberat capacul. L-am ridicat și apoi am scos din interior, ca pe o bijuterie, mașina de scris marca „Olivetti Studio 46”. Am cercetat-o pe t ...