OPTm
nr. 87

Imposibila întoarcere

Am scos din bibliotecă, după foarte multă vreme, un dosar-plic A4 îngălbenit de trecerea anilor și de calitatea îndoielnică a cartonului. Pe coperta lui scrisesem demult: „Un capitol al vieții: Padina, 1 septembrie 1978 – 4 octombrie 1979”. În această localitate, aflată în sudul județului Buzău și la margine de Bărăgan, venisem cu repartiție guvernamentală ca absolvent al Universității din București, în primul meu an de profesorat. Am rămas aici treisprezece luni și am predat limba română la cele două școli gimnaziale din comună, în Satul Vechi și Satul Nou, cum se spunea acolo. „Urmele” trecerii mele prin școlile din Padina s-au păstrat în acest dosar-plic: primele planuri de lecție, listele cu lecturile literare recomandate, numele tuturor elevilor grupate alfabetic pe clase, niște lucrări de control, un raport despre activitatea „Cercului de citire artistică” pe care îl înființasem, notații despre cărțile pe care le-am citit în perioada cât am stat izolat aici, precum și diverse alte însemnări. Răsfoindu-le, mi-am amintit de absolut tot!

Uitându-mă însă acum peste hârtiile acelea, câteva m-au amuzat și chiar au reușit să-mi smulgă un zâmbet după atâția ani: „perlele” elevilor mei din clasa a VI-a, extrase din tezele lor. Privind retrospectiv, copiii aceia din Bărăgan nu erau nici mai buni și nici mai răi la învățătură în comparație cu alții de seama lor. Însă formulările unora dintre ei, pline de inocența unor exprimări prin care una doreau să transmită și alta reușeau, mi-au provocat un amuzament amestecat cu duioșie.

De la început trebuie să fac aici o necesară precizare în legătură cu „perlele” care astăzi circulă frecvent peste tot. În ultimii ani am citit nenumărate așa-zise „perle”, care ar fi fost extrase din lucrările de la Examenul de Evaluare Națională sau de la Examenul de Bacalaureat. Ca profesor de română, mi-a fost foarte simplu să constat (de altfel, se vede de la o poștă!) că nu sunt autentice, nu aparțin elevilor, ci reprezintă niște falsuri fabricate de oameni maturi pentru distracția altora. Nu am nicio îndoială! De ce? Pentru că – și știu prea bine asta! – operele literare la care se face referire în mai toate cazurile au dispărut din programa de literatură de mulți ani, iar altele n-au figurat niciodată în materia selectată pentru aceste două examene. Sunt și alte indicii care dovedesc că „perlele” culese sunt inventate, dar nu mai e cazul să insist aici.

Îmi aduc aminte că în anul când venisem ca profesor la Padina în manualul de limba și literatura română pentru clasa a VI-a figura un fragment din Amintirile… lui Creangă, unde era selectată cunoscuta secvență în care Nică se umple de râie de la caprele Irinucăi, dar și pasajul în care același Nică, împreună cu Dumitru, dislocă dintr-o joacă o stâncă uriașă, care va pune la pământ casa acelei femei sărmane. Un alt text din manual reproducea opera istorică Sobieski și românii de C. Negruzzi, cu episodul când o mână de plăieși moldoveni rezistă în Cetatea Neamțului cinci zile în fața unei întregi armate poloneze.

Din însemnările păstrate, e limpede că am dat teza pe două numere. Trebuie să fi fost și teze bune, fără îndoială, dar unele dintre ele m-au făcut atunci să-mi scot „extrase”, care acum, după mai bine de 40 de ani, mi s-au părut cele mai vii însemnări din tot acest dosar-plic cu mărturii ale primului meu an ca profesor. Iată transcrise câteva „perle” din tezele elevilor mei din clasa a VI-a, cu referire la Amintirile… lui Creangă:

„Se spune că a fost o femeie urâtă pe care o chema Irinuca. Ea era râioasă și urâtă. Irinuca avea o fată, tot râioasă ca ea.”;

„Nicu Bălcescu i-a omorât cele două capre ale Irinucăi și Irinuca le-a luat pielea și s-a dus la râu să le spele pielea caprelor. Și așa Irinuca a rămas fără capră.” (În manual era o altă lecție despre Nicolae Bălcescu și aici în mintea copilului se produce o interferență.);

„Astfel a murit de râie Ion Creangă la Broșteni.”;

„Ion Creangă a scris „La cireșe”, „Amintiri din copilărie”, „La scăldat”, „Punguța cu doi bani”. Ion Creangă a mai scris și un cântec: „Frunză verde de cicoare/Astă noapte pe răcoare/Cânta o privighetoare/Cu viers de fată mare.”;

„Lui Nică i se apropia vremea de a merge la școala din satul Iași”.

Poate chiar mai savuroase sunt „perlele” de la subiectul în care ceream analizarea scrierii istorice Sobieski și românii, dat la teză pe celălalt număr:

„Pe drumul ce duce către Cetatea Neamțului se vedea o oaste mergând prin anul 1686 prin Cetatea Neamțului.”;

„Într-o zi Sobieski și cu oastea lui a venit la cetate s-o cucerească, iar românii nu i-au lăsat să le ia merindele.”;

„A fost odată niște Sobieski și niște români. Românii erau într-o clădire veche și mâncau poame de fructe, iar caii rodeau coaja copacilor și erau numai 18 plăieși.”;

„Plăieșii îi ocheau pe ostașii poloni ca pe potârnichi.”;

„Ei începură lupta, iar românilor peste vreo patru zile li se scăzuse și praful de pușcă și mâncarea și oamenii.”;

„Erau trei răniți și alți trei vii; cei trei vii au luat la spinare pe cei trei morți și au plecat cu ei.”;

„După câteva zile regele Poloniei a luat oastea și a plecat. Ion, regele plăieșilor, a plecat și el cu oastea, iar cetatea rămâne singură ca un schelet uriaș pe culmea înverzită a munților.”;

„Personajele prezentate de autor sunt leșii, Potoski, Sobieski, românii, moldovenii și mucosul.”;

„Trufia regelui a fost când a lăsat țăranii care mai scăpase să plece pe munți.”

Întâmplarea a făcut ca tot în anul debutului meu la catedră să regăsesc în manual începutul din opera Românii supt Mihai Voievod-Viteazul, de Nicolae Bălcescu. Fragmentul purta titlul Ardealul. Îl studiasem și eu ca elev în clasa a V-a. Pasajul îmi plăcuse în școală așa de mult că aproape îl știam pe dinafară. Comentarea fragmentului Ardealul a fost unul dintre subiectele pe care le-am dat la o lucrare de control, când am reușit să aflu de la unii dintre elevii mei... noutăți, precum următoarele :

„Ardealul era un sat mic în care trăia Nicolae Bălcescu.”;

„În munții unde trăiește Nicolae Bălcescu se găsesc numeroase bogății. Se spune că aurul era strălucitor.”;

„Nicolae Bălcescu a fost un scriitor al lumii. El avea lanuri de grâu și de porumb.”;

„El a murit în anii 1829-1848.”

Deși le-am fost profesor doar un singur an, m-am atașat mult de acești copii. Nu mi-am dat atunci seama de felul în care ei mă priveau. Mi s-a părut că a fost doar o relație corectă profesor-elev și atât. În toamna lui 1979 am renunțat la postul din Padina și am plecat la București, încheind astfel o grea navetă săptămânală.

După plecarea mea intempestivă, fără să fi avut răgazul să le explic elevilor hotărârea pe care o luasem, aceștia mi-au aflat adresa de la București (stăteam pe vremea aceea în Blocul Turn din Piața Palatului) și vreo cincisprezece dintre ei, ajunși în clasa a VII-a, mi-au scris la sfârșitul lui 1979, dar și pe parcursul anului 1980, rugându-mă să mă reîntorc la Padina și să le fiu mai departe profesor. Recitind după mai bine de 40 de ani aceste scrisori, cu unele greșeli și inerente stângăcii, cu scrisul încă neformat, m-a mișcat enorm atașamentul acelor copii (în fond, nu ne cunoscusem decât puțină vreme!), dar mai ales ingenuitatea proprie vârstei, tot mai greu de găsit la elevii de astăzi.

Am luat la întâmplare una dintre scrisori: „În primul rând vă aduc la cunoștință că sunt bine, sănătoasă, împreună cu familia. Părinții și familia mea vă doresc multă sănătate și succes în activitate. Pe mama mea o cheamă Elisabeta, iar pe tatăl meu Tudorache și este muncitor la fabrica metalurgică din Pogoanele. Pe fratele meu îl cheamă Gigi și este în clasa a IV-a. Eu am povestit acasă despre d-voastră. Ați fost un bun profesor. Eu am fost mulțumită de notele date. Pe mine mă mai cheamă și Orica. Vă rog frumos să nu fiți supărat pe clasa noastră că nu am învățat. Aș vrea ca peste un an să veniți când noi vom fi într-a VIII-a, ca să ne vedeți. Poate vreți să știți și despre Mariana T., prietena mea. E sănătoasă, vine pe la mine și ne aducem aminte de d-voastră. Noi suntem prietene de mici. Ea îmi spune într-o zi: „Ce-ar fi să-i scriem tovarășului profesor!?” Dar cred că ea a uitat! Eu închei scrisoarea mea urându-vă multă sănătate, dumneavoastră și întregii familii. Aștept răspuns! Cu respect, Orica”. Fata îmi pusese în interiorul scrisorii și două petale de floare, care și-au impregnat forma pe albul hârtiei și prin trecerea timpului au lăsat pe foaie o culoare galben-maronie.

Iulian V. îmi scrie marcat de regretul după notele bune din vremea când îmi fusese elev, dar și descumpănit de distanța dintre Padina și București (circa 100 de km), care la vârsta lui trebuie să-i fi părut imensă: „Să știți că acum nu mai am note de 10, cum aveam la d-voastră. Pe primul trimestru la română am avut media 8, iar în teză am luat 7. La oral am acum 10 și 6. Iar Gheorghe C., cât era de bun, acum a luat un 4. Să știți că după practică am sperat că o ne fiți iarăși profesor. Să mai știți că distanța dintre noi și d-voastră este foarte lungă, ceea ce nu ne permite să ne revedem. Noi dorim însă foarte mult să ne revedem până ce terminăm clasa a VIII-a”.

Costel D . își începe astfel scrisoarea:

„Stimatul și iubitul meu profesor, aflați despre mine că sunt sănătos, ceea ce vă doresc și d-voastră. Să știți că după plecarea d-voastră notele noastre au slăbit foarte mult și mie mi-a părut foarte rău că ați plecat.

Iar Mariana D., o colegă de-ale lui, deja lasă loc nostalgiei, mărturisind ușor îndurerată:

„Am crezut că odată ce ați venit la noi, la Padina, veți rămâne aici. Însă m-am înșelat și am hotărât să scriu câteva rânduri pentru cel care a fost, dar nu mai este”.

De la aceeași Mariana D. voi primi apoi o a doua scrisoare, în care îmi spune:

„Aș vrea să-mi cer iertare pentru că am neglijat mereu și nu v-am mai scris. Dar astăzi m-am hotărât în sfârșit. Nu pot să știu dacă d-voastră ne-ați simțit lipsa, însă să știți că noi am fi dorit să fim și anul acesta împreună, dar nu am putut să ne îndeplinim visul. (…) Să știți că zilele acestea am stat de vorbă într-o oră cu tov. profesor de educație fizică – nu știu dacă îl cunoașteți, George B. – ne-a spus că d-voastră sunteți autorul unor poezii, dar pentru noi a fost o surpriză. Eu v-aș ruga, dacă vreți, să-mi trimiteți și mie doar una”.

Ioana B. mi se confesează în aceeași notă a colegilor săi: „Ne-am bucura dacă ne-ați vizita în timpul d-voastră liber. Ne este foarte greu și ne e dor de d-voastră. Noi nu mai avem note mari la română”, iar Viorica P. ar fi în stare să vină cu unii dintre colegi chiar până la București:

„Sidonia tot mai zâmbește pe la ore și asta îi prinde rău acum, pentru că tov. profesori nu îi mai dau voie să zâmbească. Să știți că vă simțim lipsa și am vrea să mai veniți d-voastră o dată pe aici pe la Padina, pentru că am veni noi la București, dar nu știm să venim așa de unii singuri”.

În fine, Gheorghe C. îmi dă detalii cu ceea ce s-a mai petrecut în lipsa mea:

„Aflând că Ioniță v-a scris, m-am gândit să vă scriu și eu. Să știți că îmi pare tare rău că ați plecat de aici. D-voastră ce mai faceți? Sunteți sănătos? Eu cu tov. dirigintă mă împac bine, însă Costel nu prea. A fost o ședință cu părinții și diriginta i-a spus mamei lui Costel că e nebunatic, deranjează orele și mi se pare că l-a și bătut . Și cam toate celelalte scrisori continuă în aceeași notă nostalgică”.

Ce vor fi făcând oare astăzi toți cei care mi-au scris la București, după plecarea mea neașteptată din școala lor? Copiii aceia de la Padina au acum 54 de ani. Unii dintre ei e posibil să fie chiar autorii „perlelor” extrase cândva din tezele lor, poate cu o ușoară malițiozitate din partea mea.

În toamna lui 1979 hotărâsem brusc să mă reîntorc la București și plecam fără să mai am răgazul necesar să stau de vorbă cu ei, să le spun de ce fac asta. M-ar fi înțeles oare aceștia dacă le-aș fi explicat că sunt nevoit să îi părăsesc pentru că acolo, la București, unde mi se afla familia, tocmai se născuse, pe 15 septembrie 1979, prima mea fiică, Laura, și că voiam să trăiesc, asemenea oricărui tată, alături de ea? Nu am un răspuns.

De atunci nu m-am mai întors niciodată la Padina. Abia acum, recitind scrisorile păstrate în dosarul-plic îngălbenit de vreme, îmi dau mult mai bine seama că acei copii de doar 13 ani din Bărăgan trebuie să mă fi iubit enorm. Uneori însă, așa cum Marin Preda și-a intitulat o cunoscută carte de eseuri, întoarcerea este imposibilă.

Adrian SĂVOIU

Profesor implicat în reforma învățământului profesional și tehnic, autor de manuale, a scris o serie de cărți și studii, între care Discursul oratoric românesc (2003), 77 de conferințe radiofonice (2008), Magazinul de bric-à-brac literar (2009), Ca să încerc rotundul lumii. Jurnal de călătorie (2018), Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri (2019). De asemenea, a îngrijit ediții de scriitori (C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NUMĂR DUBLU

Ne vedem după vacanța de Paște, pe 10 mai

NOUA LITERATURĂ

Scriitura lui Alexandru Lamba este alertă, fluidă, îți stârnește curiozitatea și interesul. Maturitatea stilistică se intuiește din felul în care îmbină descrierile și dialogurile, din maniera în care construiește povestea, asamblând firesc piesele către punctul culminant și deznodământ. Scenele se derulează rapid, ca niște cadre cinematografice, iar ritmul este susținut de structurile dialogale. Personajele sunt schițate convingător din tușe scurte și, mai ales, din felul în care dau replica.

Exercițiul constant în teritoriile prozei – căci Alexandru Lamba are deja două romane publicate, „Sub steaua infraroșie” (2016), „Arhitecții speranței” (2017) – a creat un stil, ceea ce-l recomandă ca pe un scriitor care merită să fie citit și urmărit la viitoarele apariții.

Cristina BOGDAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Mihai Pahonțu

Cărturești

 

 

https://www.facebook.com/ICRLondon/videos/804847223464781

Mihai Ene - despre Rebreanu, la ICR Londra

 

 

CĂRȚI NOI

 

Diversified Publishing

 

LITERA

 

 

 

 

Din viața culturală

 

 

Laura Vasiliu & Cristian Mungiu, Cannes, 2007, după succesul filmului „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile"

 

 

 

HUMANITAS

 

Citeste

 

 

NEMIRA

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

EVENIMENT

Traducerea semnată de Ileana Marin a fost publicată de Your Impossible Voice

Fragmentul face parte din romanul Doinei Ruști, Fantoma din moară.

 

 

 

REEDITĂRI

Pandora M

 

Polirom

 

Din viața culturală

 

Karl Ove Knausgård & Cristina Vidrașcu

 

 

La masa asta joasă

sângele memoriei s-a făcut vin.

Să-l bem ca țăranii, fără grabă.

Guido EYTEL

 

 

Oferta de Paște

a Editurii Vremea

Vremea

 

Editura Rao

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro