OPTm
nr.crt.

Am crezut tot timpul, mânat, fără îndoială, de acel amestec de autosuficiență balcanică și de expunere prelungită la dinamismul oltenesc, că sunt un om politicos. Răsfoind însă zilele trecute cartea mea, aflată sub tipar la Editura Litera, Secolul al XX-lea între roșu și negru (un eseu de sinteză care examinează relațiile dintre istorie și societate, respectiv istorie și cultură), mi-au venit în minte, printr-o lege a asociațiilor libere pe care numai bătrânul domn Freud ar putea-o explica satisfăcător, două incidente survenite în perioada anilor petrecuți în Japonia. Ambele mi-au năruit definitiv iluziile pe care le nutream cu privire la propria persoană. Cum sunt un serv al dovezilor, iată cum stau lucrurile.

Primul episod a început în aer liber. La câteva sute de metri de casa în care locuiam, se găsea o stație de autobuz. Obiceiul insular cerea ca pasagerii să aștepte sosirea vehiculului încolonați cuminte, unul în spatele celuilalt. Urcarea în mijlocul de transport în comun se face în arhipelagul nipon doar pe ușa din spate, în vreme ce ușa din față servește exclusiv la coborâre. Practic, astfel se evită blocajele de flux cu care s-au confruntat bieții călători români încă de la vârsta fragedă a școlarității. Într-o bună zi, am observat în spatele meu o doamnă mai în vârstă, care-și aștepta cuminte rândul la urcare. M-am dat la o parte și, cu un gest larg, am invitat-o să urce înaintea mea. Femeia a părut inițial îngrozită, după care, simțind ochii cozii înfipți în ceafa ei, a pășit în vehicul. Înainte de a coborî, a venit în fața mea și mi-a făcut o plecăciune adâncă, de parcă aș fi salvat-o de la moarte. Până aici, nimic straniu. Numai că, după aceea, ori de câte ori nimerea în spatele meu la coadă, ea se ascundea după un copac și țâșnea abia în ultima clipă în autobuz. De ce? Fără îndoială, pentru a evita să mă pună pe mine în fața obligației de a-i da întâietate.

Al doilea episod a avut loc într-un centru de închirieri filme pe suport video sau digital. Plimbându-mă printre rafturile cu oferte horror și posedând acea facultate a lipsei de coordonare a mișcărilor brațelor care mi-a creat numeroase probleme în timpul hârjonelilor hormonale din adolescență, am scăpat din mână o carcasă de dvd, care a aterizat drept în brațele unei japoneze din stânga mea. Privirii mele amuzat-siderate femeia i-a răspuns cu un „sumimasen” („scuzați-mă”), la care eu îi ofeream un generos „daijobu desu” („e-n regulă”). Nesatisfăcută de schimbul de replici în japoneză, a trecut pe engleză: „I’m so sorry”. Iar eu dovedeam aceeași lipsă de empatie crasă, răsturnând în mod ridicol uzanțele politeții: „Think nothing of it”.

Fără îndoială, în ambele cazuri, niponii m-au considerat un barbar excentric: incapabil să decodeze semnalele etichetei japoneze, eu inversam rolurile, obligându-mi victimele să-și asume mantia călăului pentru a mă pune pe mine la adăpost de consecințele sociale ale încălcării normelor interne.

Cum poți seduce un popor care se apără de agresiune externă cu armele curtoaziei desăvârșite?