63 / 10 mai, 2021

Adrian Săvoiu: Jumătate din viață am trăit-o în comunism

Domnule profesor Adrian Săvoiu, ce v-a determinat să deveniți profesor de limba și literatura română? Ați regretat vreodată, ați încercat alte profesii?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea ce voi deveni în viață. Și iată de ce. Încă din copilărie am văzut mai tot timpul în jurul meu caiete și cărți, ziare și reviste, teze și lucrări de control, pentru că atât tata, cât și mama erau profesori. Pe tata îl vedeam mereu citind din autorii pe care îi preda la școală, iar mama lucra la matematică așezată la măsuța ei de brad. Fiindcă am crescut în această atmosferă, nici nu mi-a trecut vreodată prin cap că aș putea avea o altă profesie decât cea a părinților mei. Și a mai fost ceva! De pe la 10 ani începusem să ies cu ai mei la plimbare pe bulevardul din Câmpulung. De cum intram pe bulevard, fiind multă animație, imediat se găsea cineva să îi salute pe ai mei: „Sărut mâna, doamnă profesoară!”, „Bună ziua, domnule profesor!” Mama răspundea cu zâmbetul pe buze, în timp ce tata dădea binețe, cu un gest larg, ridicându-și pălăria și înclinându-se ușor. Îmi plăcea să casc gura la discuțiile lor, chiar dacă subiectul nu-l înțelegeam întotdeauna. Aceste opriri și saluturile erau atât de dese, încât îmi părea pe atunci că pe părinții mei îi cunoaște tot orașul. M-am gândit că și eu aș vrea să fac parte din „lumea” aceasta, dintre oamenii aceștia salutați de toată lumea. Așadar, ce altceva puteam fi decât profesor? Glumind puțin, aș spune că a fi profesor a fost înscris în codul meu genetic.

Cum v-ați simțit în prima zi în care ați predat? Ați avut emoții?

Eram în clasa a XII-a când am „predat” prima dată. Profesoara mea de română de la Colegiul Național „Dinicu Golescu” din Câmpulung, doamna Elisabeta Enescu, văzând cât de pasionat eram de literatură, a venit cu o propunere năstrușnică pentru mine: peste câteva zile, la următoarea oră de română, dumneaei să stea în bancă, asemenea unui elev, iar eu să trec la catedră și să predau. Evident că am luat în serios acest joc și m-am simțit dintr-o dată foarte „important”. Deși părinții mei erau profesori, iar tata preda chiar româna, nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că ar trebui să îi întreb cum ar trebui să procedez ca să „predau” în fața colegilor mei de clasă. Aceasta însă se petrecea într-o perioadă de formare a personalității, când contestam cu vehemență autoritatea alor mei, mai ales pe cea paternă, și consideram că pot realiza orice de unul singur.

Prima dată am predat cu adevărat când am fost student la Facultatea de Litere a Universității din București, în cadrul orelor de practică pe care le-am susținut la Colegiul Național „Gh. Șincai” din București. Emoțiile erau mari, nu doar pentru că în fața mea era o clasă a XII-a cu elevi care mă priveau cu maximă curiozitate, ci mai ales pentru că profesorul lor Ion Ivan, care mă asista la lecție, fusese cândva chiar elevul tatei la acest colegiu. Îmi aduc bine aminte că mi-au trebuit cel puțin vreo patru-cinci ore ca să îmi pregătesc prima lecție și abia atunci mi-am dat seama de imensa diferență între „a ști” materia, pur și simplu, și „a ști să predai”.

În ce instituție de învățământ ați predat cei mai mulți ani? Cum ați descrie experiența, ca profesor, de la liceul nostru?

În anul 1991 am venit la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din București, despre care știam că este „moștenitorul” cunoscutului „Mate-Fizică 3” sau „MF3”, unul dintre cele mai bune licee ale Capitalei. Aici am rămas, iată, 30 de ani! Țin minte că în primii ani după sosirea mea aici, imediat ce terminam orele, abia așteptam să vină ziua următoare și să ajung la școală ca să predau din nou, pentru că interesul elevilor pentru literatură era foarte mare și discuțiile cu ei de-a dreptul incitante. Era o adevărată fericire! Experiența acelor primi ani la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”, mai ales în condițiile libertății obținute în decembrie 1989, dar și a libertății cuvântului, a fost decisivă pentru formarea mea ca profesor. Această experiență, care s-a sedimentat an de an, am folosit-o mai apoi nu numai în activitatea didactică, dar și în manualele, ghidurile, auxiliarele școlare și antologiile pe care aveam să le scriu în perioada următoare.

Ce a însemnat, pentru dumneavoastră, influența politicului în școala românească din timpul regimului comunist?

Jumătate din viață am trăit-o în comunism, un sistem față de care am avut o permanentă inaderență. Îmi aduc aminte că în clasa a XI-a m-am calificat la faza națională a olimpiadei de limba și literatura română, care s-a ținut la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București. Se întâmpla asta în aprilie 1972. Între cele cinci subiecte, era o cerință în care trebuia să indicăm trei reviste din perioada interbelică, apărute „sub conducerea sau sub îndrumarea Partidului Comunist Român”. Chiar așa era formularea! În manualul meu de română exista și un mic capitol intitulat astfel. Nu-i dădusem nicio atenție. Știam, evident - nu din manual! - că Partidul Comunist Român fusese scos în afara legii în perioada interbelică pentru activități antiromânești. Se năștea astfel o contradicție în mintea mea de adolescent: cum putea oare un partid interzis să patroneze apariția unor reviste literare destinate publicului cititor din România? Totul era cusut cu ață albă! Dintre cele trei reviste, am știut să numesc totuși una: „Bluze albastre”.

Mai târziu, când am ajuns profesor, eram oripilat de unele texte din manualele pentru gimnaziu (ce-i drept, foarte puține!) care nu erau altceva decât niște ode la adresa regimului comunist ori a conducătorului Nicolae Ceaușescu. N-am cum să uit că prima lecție din manualul de română pentru clasa a VIII-a, scris de profesorul Dumitru Săvulescu, altfel un foarte bun autor de manuale, începea cu poezia „Istorie” a lui Ion Brad, care îi înălța un imn lui Ceaușescu. În anii aceia, dezgustat de cultul personalității, făcusem un legământ cu mine însumi: cu orice risc, nu îi voi pronunța lui Ceaușescu niciodată numele în public! Asta în condițiile în care numele lui defila zilnic, în mod dizgrațios, de zeci și zeci de ori, în ziare, la radio și televiziune. Poate să pară de necrezut, dar m-am ținut de cuvânt! În situații-limită, am spus „președintele”, dar niciodată numele lui.

Nu credeam o iotă din ce am fost obligat să le spun elevilor mei de la Școala Nr. 49 din București, când am interpretat cu ei acea poezie insuportabilă de Ion Brad. Dar… programa era programă, lecția trebuia predată! Surpriza a venit după mai bine de douăzeci de ani. Peter Christian, unul dintre elevii mei de atunci, mi-a mărturisit cu puțin timp în urmă că el a observat la acea lecție că, spre deosebire de toate celelalte, nu credeam nimic din ce spun. Avea dreptate! Dăduse dovadă de un spirit de observație ieșit din comun!

În ianuarie 1990, imediat după căderea regimului comunist, am participat la o întâlnire „de urgență” cu Dumitru Săvulescu, o discuție în care împreună cu inspectorii de specialitate din București și alți câțiva profesori am dezbătut ce trebuie scos imediat din manualele de română pentru depolitizarea lor. Primul text care a căzut a fost, desigur, poezia lui Ion Brad. Profesorul Dumitru Săvulescu a fost cel dintâi care a propus eliminarea poeziei și ne-a explicat cum activiștii de partid îi „măsurau cu rigla” (asta a fost expresia lui!) cât spațiu era necesar aspectului politic în alcătuirea manualului său „Limba română. Lecturi literare” pentru clasa a VIII-a.

Ce diferențe ați putut observa la actualul elev de liceu, raportându-vă la elevul de liceu de altă dată?

„Et in Arcadia ego!” Cum și eu am fost cândva elev, știu foarte bine că în școală era foarte important – cel puțin pentru mine! – ce ai în cap. Asta era esențial! Restul conta în mai mică măsură. Chiar în primii ani de profesorat (se întâmpla după 1978, când am debutat la catedră) situația nu se schimbase prea mult, dar încet-încet societatea s-a transformat și în același timp cu ea, inevitabil, s-au schimbat și elevii, mai precis atitudinea lor în raport cu literatura. Atât eu, când eram în anii de școală, cât și mulți dintre primii mei elevi de odinioară, aveam un fel de idealism specific acelei vremi, un „Trebuie să știu!” prezent tot timpul în orice făceam. Astăzi adolescenții sunt mult mai pragmatici, știu exact ce vor în viață și, într-o bună măsură, îi interesează strict domeniul lor. În ce privește studiul literaturii, de pildă, excesul de tehnologie al epocii actuale a dus la o desensibilizare a unei întregi generații căreia literatura și mulți dintre autorii studiați acum în liceu nu le mai spun decât foarte puțin. Am fost martorul direct al acestei schimbări radicale.

Ce personalitate admirați? Cine v-a influențat în mod fundamental de-a lungul timpului?

Încă din anii de liceu l-am admirat pe Titu Maiorescu, mai ales pentru ambiția lui de a fi primul în promoția plină de fii de conți și de baroni de la celebrul Institut „Therezianum” din Viena. Dincolo de mintea sa strălucită, precocitatea lui Maiorescu a fost una ieșită din comun. Când aveam 30 de ani am vorbit într-o conferință la Radio România despre el ca un posibil model al meu. În vremea studenției l-am descoperit pe Mircea Eliade (semi-interzis în anii regimului comunist), mai ales prin publicistica lui interbelică, pe care o citeam cu nesaț în revistele literare moștenite de la tata, în special „Vremea” și „Revista Fundațiilor Regale”. După 1990, când s-a publicat masiv mai tot ce a scris Eliade, mi-am făcut completările necesare. Așadar Eliade ar fi al doilea nume.

În afara acestor două personalități pe care le-am admirat, ca să zic așa „de la distanță”, pentru că nu le-am cunoscut direct, trebuie să mai adaug una: poetul Mihai Moșandrei. El a fost maestrul meu spiritual în anii tinereții, deși ca vârstă ne despărțeau două generații. Am avut prilejul să scriu în mai multe rânduri despre opera lui, dar și despre rolul pe care omul Mihai Moșandrei l-a avut în viața mea. În anii 1980, când ajunsesem profesor, în cadrul unei sesiuni de comunicări la Muzeul din Câmpulung, am vorbit despre opera lui. L-am invitat la sesiune pe însuși poetul, care, la cei 90 de ani ai săi, a răspuns cu multă bunăvoință la invitație. N-aș spune că, văzându-mă în fața unei întregi săli, n-am avut emoții, mai ales că în audiență se afla chiar cel care era subiectul comunicării. Abia ce rostisem primele cuvinte când în sală s-a petrecut ceva cu totul neobișnuit. Se ridicase în picioare un domn cu părul alb, nu prea înalt, ușor adus de spate și cu pălăria în mână. L-am recunoscut cu uimire chiar pe poetul Mihai Moșandrei, care a rămas așa, nemișcat, până când mi-am încheiat comunicarea. Am avut atunci un privilegiu cu care n-aveam să mă mai întâlnesc niciodată: Mihai Moșandrei, membru al Societății Scriitorilor Români încă din perioada interbelică, doctor în Drept la Paris, prietenul cel mai bun al lui Ion Barbu, cel care purtase corespondență cu Arghezi, Sadoveanu, Lovinescu, Noica, Perpessicius ori Tudor Vianu, la 90 de ani a ascultat, stând în picioare, comunicarea ținută de un tânăr anonim.

Ați publicat un volum de amintiri intitulat „Dincoace de Cortina de Fier”. Pentru că și eu l-am citit, aș fi curioasă să știu cât timp a durat scrierea cărții?

Acest volum, apărut la Târgul Gaudeamus din București, în toamna anului 2019, adună amintiri care se întind pe o jumătate de secol, din anii copilăriei și până în prezent. Când am început să-mi scriu amintirile, și asta se întâmpla în urmă cu vreo patru ani, unii prieteni m-au întrebat dacă nu cumva este… prea devreme. Mi-am pus și eu această întrebare. Dacă mă gândesc însă că Ion Creangă abia trecuse de 40 de ani când își scria Amintirile… , deși acolo este puțin altceva ca stil, iar Mircea Eliade după ce împlinise 50 de ani își punea foarte serios problema întreruperii redactării unor cărți importante pentru a-și lăsa timp liber în vederea scrierii memoriilor, constat că nu m-am grăbit cu această reconstituire a trecutului meu. Fără a scrie constant la acest volum, care a fost interferat și de lucrul la alte cărți, aș spune că totul a durat în jur de doi ani. E mult, e puțin?

Care a fost cea mai plăcută experien ță de care ați avut parte ca profesor de-a lungul carierei dumneavoastră?

Știi probabil că tipul acesta de întrebare care conține un superlativ, „cea mai…” sau „cel mai…”, pune în mare dificultate pe cel ce trebuie să răspundă. Cum să alegi ceva dintr-o carieră întreagă, o carieră de profesor care s-a întins pe nu mai puțin de patru decenii și în două regimuri politice diferite? Desigur că au fost mai multe experiențe plăcute, dar mă voi opri aici doar asupra uneia. În 1991 eram de un an profesor la Liceul „Lucian Blaga” din București. În luna iunie, când mai aveam doar câteva ore și venea vacanța de vară, am intrat la una dintre clasele mele (era o a IX-a de uman, clasa preferată) și le-am spus că din toamnă nu vom mai face literatură împreună pentru că mă voi transfera la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Aveam și argumente: este un liceu foarte bun și, în plus, se află foarte aproape de casă.

Elevii mei, care mă iubeau atât de mult, au rămas muți de uimire. Chiar îi părăseam? Nu se așteptau de la mine să le spun că nu vom mai fi împreună în următorii ani. Au încercat să mă înduplece în fel și chip să renunț la hotărârea mea. Este adevărat că dintre toate clasele pe care le aveam eram cât se poate de atașat de clasa aceasta. Trăiam aici acea bucurie a dirijorului care vede cum toată orchestra ascultă de bagheta lui. După ce s-a terminat ora, în pauză, am auzit un forfot neobișnuit în fața cabinetului directorului. Am ieșit din cancelarie și m-am îndreptat într-acolo. Erau elevii mei de la a IX-a uman, aproape întreaga clasă, fiecare cu o coală albă și un pix în mână. „Ce e cu voi aici?” i-am întrebat plin de nedumerire. „Am venit să facem cerere de transfer la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” unde veți preda de la toamnă! Vrem să fim în continuare elevii dumneavoastră! Vrem să ne mutăm acolo!”

Am rămas înmărmurit. Evident că nu era posibil să se transfere o clasă întreagă la liceul unde urma să predau. Ba mai mult, regulile transferului nu puteau asculta doar de inima unor elevi. Dar această sinceră solidaritate a unor adolescenți cu profesorul lor de română îmi este imposibil să o uit vreodată.

Un interviu de Maria Bălașa

Adrian SĂVOIU

Profesor implicat în reforma învățământului profesional și tehnic, autor de manuale, a scris o serie de cărți și studii, între care Discursul oratoric românesc (2003), 77 de conferințe radiofonice (2008), Magazinul de bric-à-brac literar (2009), Ca să încerc rotundul lumii. Jurnal de călătorie (2018), Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri (2019). De asemenea, a îngrijit ediții de scriitori (C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei).

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Narcisa Șichet este poetă, studentă la Literele clujene. Poemele sale pendulează între meditația existențială și înțelegerea lumii personale. Ca trăsături distincte, aș numi imaginile de acuratețe stilistică, eposul temperat și autenticitatea emoției.

„când ești mic mereu te gândești că tu nu o să fii ca părinții tăi

că tu nu o să avortezi niciodată"

Transylvanian Folk Songs

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Micul saturnian de Octavian Soviany, Ed. Hyperliteratura, 2020.

Carte recomandată de Radu Aldulescu

CĂRȚI NOI

http://peterpanart.ro

VIAȚA LITERARĂ

Andrei Șerban, meditând asupra efectelor nocive...

Humanitas, 2021

Editura Muzeul Literaturii

Editura Univers

Editura Herald

Semnează

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro