Când obiectele țes istorii

Mircea Ciobanu se număra încă, pe la începutul anilor ’90, printre scriitorii români bine cotați, grație stilului său greu de confundat, ușurinței cu care pendula între felurite genuri și, deopotrivă, eleganței cu care se mișca prin lumea literelor autohtone. Dispărut în 1996, la o vârstă la care ar mai fi avut cu siguranță multe de spus, prozatorul este astăzi arareori discutat în articole sau în studii de specialitate. Un volum substanțial – la origine teză de doctorat – i-a consacrat acum aproape zece ani Cristina Cioabă ( Identitate și disoluție: introducere în opera lui Mircea Ciobanu , Editura MNLR, 2011 ), dar, în general, nu mi se pare că numele autorului este foarte des pomenit.

M-am hotărât să notez câteva gânduri despre proza lui fiindcă am descoperit de curând prin bibliotecă – mâna hazardului e infailibilă mai ales când vine vorba de obiecte! – un număr din efemera revistă Coresi, din a cărei echipă Mircea Ciobanu a făcut parte. Nu știu dacă își mai amintește cineva astăzi de această revistă liliputană care a apărut imediat după ’89 și care publica exclusiv pagini de proză (străină în special, foarte rar românească). Format de buzunar, cu portretul Dorei Maar pe prima copertă, obiectul mi-a stârnit îndată curiozitatea și am început să-i răsfoiesc paginile acoperite cu scris mărunt și cam îngălbenite de vreme. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr, alături de trei proze ale lui Oscar Wilde ( Sfinxul fără taină , Uriașul ce se iubea doar pe sine și Pruncul din stele ), un scurt text semnat de Mircea Ciobanu, intitulat Un om ca oricare altul, în care apare, printre alte personaje, fabuloasa Logofeteasă.

Nu mi-a trebuit mai mult ca să-mi vină chef să recitesc – cam pe sărite – Istoriile autorului. De altfel nici nu cred că se poate închipui o lectură mai potrivită decât aceasta, „pe sărite”, dat fiind faptul că avem de-a face cu o construcție modulară, un fel de puzzle ale cărui piese – chiar asamblate într-o configurație anume – își păstrează relativa autonomie în raport cu întregul. Nu e nevoie de multă perspicacitate pentru a ne da seama că fiecare dintre părțile ce compun amplul edificiu ar putea fi citită și independent, fără mari pierderi. Din acest punct de vedere cred că autorul însuși ar înclina să-mi dea dreptate. Nu poate fi o întâmplare că introduce, în volumul al treilea al Istoriilor , strania parabolă despre culegătorul de nimicuri (a cărui manie este comparată cu cea a istoricului, și el colecționar de fragmente, de urme sau de documente răzlețe care rar se dovedesc în stare să ajute la recompunerea – fie și aproximativă – a unui întreg cât de cât coerent).

Iată câteva secvențe pe care atenția mea capricioasă le-a selectat tocmai pentru că fragmentează discursul romanesc, contribuind astfel la adâncirea sugestiilor simbolico-fantaste și la transformarea, în ultimă instanță, a foii de hârtie într-un spațiu compensatoriu, prin intermediul căruia funcționalitatea primară a lucrurilor este abandonată în favoarea convertirii lor în spectacol al purei gratuități. Această funcționalitate secundară, mai obscură, a obiectelor ține, fără doar și poate, de convingerea artistului că – privită dintr-un unghi privilegiat – o natură statică poate oferi, metonimic, priveliștea deconcertantă a lipsei de sens a lumii. Ecouri veterotestamentare (ca „deșertăciunea deșertăciunilor”) își fac loc, de pildă, printre rândurile ce zugrăvesc resturile sordide ale unui ospăț lipsit de bucurie:

„Pretutindeni farfurii nespălate, pahare și scrumiere și în scrumiere cenușă amestecată cu vin, tăvi și cratițe pline până la gură cu apă și în apă, la suprafață, plăci albe de seu închegat, resturi de mâncare, bucăți de carne atinse în treacăt, dar atinse, prăjituri mușcate la câte un colț, cești de cafea, chisele de dulceață, linguri, furculițe și iarăși linguri și furculițe năclăite de grăsime, felii de cozonac aruncate în farfuriile cu sferturi de gogoșari, castraveți ofiliți, cu sare uscată pe ei, sâmburi de măsline și măsline cu pielița zbârcită, varză murată – și peste tot oase, oase de pește, oase de la încheieturile picioarelor de porc și oase de curcan, groase, cu zgârciurile tari sau subțiri și lungi ca niște scobitori, oase de pui sfărmate în dinți […] oase în farfuriile de prăjituri, în pahare și în scrumiere și jos, sub chiuvetă, unde se umfla de apă un maldăr de șervețele întrebuințate.”

Această panoramă a deșertăciunilor este văzută prin ochii Mariei Palada, cuprinsă de deznădejde la sfârșitul petrecerii puse la cale, ca de fiecare dată, de soțul său, obișnuit, din pur capriciu, ca an de an să cheme la masă de Revelion o mulțime de invitați cvasi-necunoscuți. „Amănuntele” acestea ne par însă prea puțin semnificative, acaparați cum suntem, împreună cu naratorul, de priveliștea devălmășiei obiectelor ca atare (farfurii, pahare, tacâmuri, șervețele), acoperite cu resturi de mâncare, oase mai ales, ce trădează – prin precizia detaliului – un ochi de artist preocupat mai puțin de criza morală a personajelor și mai mult de aflarea unei soluții la una dintre cele mai vechi teme de reflecție estetică: răscumpărarea sordidului prin mijloace artistice.

Din acest punct de vedere pasaje întregi din scrierile lui Mircea Ciobanu ar putea fi citite prin grila propusă de Francesco Orlando în studiul său consacrat obiectelor desuete și reprezentărilor lor literare ( Gli oggetti desueti nelle immagini della letteratura ). Orlando insista, în studiul său, atât asupra consecințelor care decurg din mecanismul de compensare amintit, cât și asupra raportului individ – obiect – timp/istorie:

„Adevărul e că, dincolo de obiectul concret, trece în prim-plan ambivalența intrinsecă a relației omului cu lucrurile și – prin aceasta – cu timpul”.

O intuiție similară cu privire la felul discret în care obiectele mediază între prezent și trecut, abandonându-și în multe cazuri funcționalitatea primară, îl poate converti, la o adică, pe un umil strângător de nimicuri în colecționar sau în istoric:

„Să presupunem însă – scrie Mircea Ciobanu – că strângătorul de nimicuri, vecinul nostru, descoperă în jurul său mai multe exemplare (sau variante) ale unuia și aceluiași mărunțiș – și că, în virtutea acestei descoperiri, se hotărăște fie să-l păstreze pe cel mai reprezentativ, fie să treacă la clasarea lor după mărime, după culoare, după timpul când le-a adunat de pe drumuri, după mai marele sau mai micul număr al virtualei lor întrebuințări etc. Din acest moment, strângătorul de nimicuri își va schimba condiția. El nu va mai fi un strângător de nimicuri, ci un colecționar cu șanse bune de a deveni un istoric. Modificarea destinului său (de la el la istoric distanța este poate tot atât de mare ca de la un istoric la un ascultător de muzică astrală, măcar că toți fac parte din aceeași familie obsedată de ordine) – modificarea, deci, a destinului său a început în clipa de revelație a legii precedentului”.

Parabola aceasta nu este plasată întâmplător chiar în miezul celui de-al treilea volum al Istoriilor și introdusă imediat după – și în legătură cu – „partitura” Sisei Dudescu (mama Mariei Palada și nora Logofetesei). De o răutate înnăscută, corozivă ca un acid, cârtitoare și resentimentară, Sisa nu este însă lipsită de inteligență. Chiar dacă până și istețimea ei se dovedește (auto)destructivă, la fel ca amintirile, intuițiile, rarele ei elanuri de generozitate și cam tot ceea ce vine în atingere cu făptura ei. Înzestrată cu o memorie demnă de Funes „el memorioso”, Sisa se mișcă toată viața printre similitudini, existența devine pentru ea un nesfârșit, chinuitor șir de repetiții, de aceea întâmplările, oamenii, lucrurile o plictisesc sau o irită: toate seamănă unele cu altele și toate par menite să-i paveze drumul dinspre micul spre marele infern. Rochiile scumpe, odinioară elegante, adunate de-a lungul anilor și uitate apoi prin șifoniere sau cufere, nu fac excepție. Odată scoase la lumină de la locul lor, ele îi amintesc Sisei, aidoma unor spectre necruțătoare, de împrejurările concrete și de ocaziile când au fost comandate, probate, puține dintre ele însă îmbrăcate vreodată. Ochiul naratorului este atras de spectacolul cromatic pe care îl prilejuiește revărsarea materialelor, iar enumerarea denumirilor pieselor vestimentare și feluritelor croieli sau accesorii pare să-i provoace o voluptate de colecționar pasionat de costume de epocă sau de muzeograf amator. În plus, aglomerarea varietăților creează impresia de cantitate enormă, atmosfera fiind aceea dintr-un bazar sau dintr-un talcioc. Tot ceea ce e amenințat de uzură, tot ce se demodează, se învechește, se decolorează sau se boțește pare convocat pentru a zugrăvi necruțătoarea panoramă a deșertăciunii nimicurilor omenești:

„Începu să arunce în mijlocul odăii rochii, fuste, taioare, dar mai ales rochii – rochii de zi, de oraș, rochii de seară, drapate, cu fronseuri, godeuri și cerculețe, cu mâneci bufante strânse cu nasturi pe încheietura mâinii, cu mâneci chimono și fără mâneci, decoltate en bateau sau en coeur, cu gulere lungi, de mătase brodată și de tafta, de cașmir și de cașa, de pichet și de satin; grele unele, cu un fel de curgere leneșă spre poale, ca rochiile de catifea ripsată, de velur sau de satin duchesse ; altele ușoare, cât să nu le simți ridicându-le în mână, de triplu voal, de muselină, de tul – un maldăr de rochii de toate croielile, unele pe talie și bogat ticluite spre poale, altele largi, pentru a fi purtate răsfrânte peste centură; batistul, percalul, mătasea cu fir și linonul se amestecaseră în mijlocul odăii, lăsând la vedere panglici, volane, și ciucuri, șiruri nesfârșite de nasturi.”

La fel ca zugrăvirea de naturi statice cu resturi de mâncare, devălmășia de culori și de materiale scumpe din odaia Sisei Dudescu îi provoacă scriitorului voluptăți estete. Din acest punct de vedere, înclin să văd în Mircea Ciobanu mai degrabă un urmaș literar al lui Mateiu Caragiale, și la distanță, al lui Ion Ghica și Nicolae Filimon, decât al Hortensiei Papadat-Bengescu sau al Henriettei Yvonne Stahl. Și mai presus de toate, un poet convins că obiectele țes istorii când știi cum să le privești.

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Narcisa Șichet este poetă, studentă la Literele clujene. Poemele sale pendulează între meditația existențială și înțelegerea lumii personale. Ca trăsături distincte, aș numi imaginile de acuratețe stilistică, eposul temperat și autenticitatea emoției.

„când ești mic mereu te gândești că tu nu o să fii ca părinții tăi

că tu nu o să avortezi niciodată"

Transylvanian Folk Songs

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Micul saturnian de Octavian Soviany, Ed. Hyperliteratura, 2020.

Carte recomandată de Radu Aldulescu

CĂRȚI NOI

http://peterpanart.ro

VIAȚA LITERARĂ

Andrei Șerban, meditând asupra efectelor nocive...

Humanitas, 2021

Editura Muzeul Literaturii

Editura Univers

Editura Herald

Semnează

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro