Anii fantastici

Ca filtru amărât și perspectivă ce-și asumă bucuros periferia, nu știu câtă utilitate vor aduce răspunsurile mele. Niciodată nu m-am confruntat cu dorința de a fi în pas cu vremurile, fie că asta ar însemna să respect un ritm și să mă supun regulilor jocului, fie să casc ochii larg ca să înțeleg ce se întâmplă de pe margine – astăzi, un pattern de situare în lume cel puțin parțial regăsibil în conceptualizarea (prea) glamour a ceea ce se numește fear of missing out. Dar poate această anchetă nu vrea să mă depășesc pe mine și, orișicum, iese de sub căderea mea să anticipez evaluări.

2005-2007 sunt anii mei de școală, de lectură. Nicicând șoarecele de bibliotecă ce-mi traversează identitatea, încă de când am descoperit că pot să-mi echilibrez insecuritățile de sens existențial și de cunoaștere prin cărți, nu a fost mai deplin instalat în legitimitate și mai firesc acceptat de toți cei din jurul meu. Era normal să citesc toată ziua, să uit de mine în biblioteca rece de la Literele din Cluj, și să mă doară spatele chiar și în cel mai profund somn. Nu munceam altceva, eram deja căsătorită, dar glasul societății nu-mi cerea nici activități domestice, nici să remediez îmbătrânirea demografică a României. Aveam primele gânduri serioase că nu vreau să plec din facultate, că ar trebui să fac un doctorat, să mă agăț de ce pot și să rămân în singura zonă din lume care să-mi permită să-mi negociez continuu autenticitatea.

Erau, de fapt, anii în care ipostazele mele ontologice atemporale, respectiv cea de cititor și cea de student (sau școlar, elev, cum vreți, de om care învață) se potențau una pe cealaltă și trăiau în cel mai deplin acord.

2005-2006 a fost ultimul an de facultate, cel în care am pregătit, pentru licență, o teză dedicată literaturii lui Ion Luca Caragiale, sub conducerea profesorului Vasile Fanache. Cel căruia îi datorez printre cele mai bune lecții de biciuire a scriiturii personale, și cel care mi-a oferit darul complicat și exigent al libertății față de textul propriu. Nu aveam prea mulți ochi pentru literatura română contemporană, citeam și reciteam, pasional, Caragiale, precum și tot ceea ce s-a scris asupra operei sale. Nutream sentimentul că pot să ofer o grilă diferită de interpretare, că pot lumina cotloane ascunse și credeam în imperisabilul clasicilor. Acum nu mai sunt la fel de sigură, dar asta e o poveste colaterală. Păstrez însă și acum iubirea pentru opera lui Caragiale, iar când nu sunt atentă, șarpele alunecos și adormitor al foarte-interpretării (nu, nu e supra-interpretare, dar nu e locul pentru teorie) îmi dă încă târcoale.

A fost și perioada în care cursurile de literatura română, cele cu profesorul Ion Pop sau Călin Teutișan, precum și toate lecturile pe care acestea le impuneau, și cărora mă supuneam cu maximă plăcere, m-au orientat către o abordare, ușor clasicizantă, a literaturii care nu că nu se poate interpreta, dar care impune distanță, pentru că se întâmplă în altă parte. Mai erau și cursurile de poezie contemporană cu Sanda Cordoș, savuroase, dar apropierea nu se petrecea (îmi amintesc că, atât de original în proza sa, Cărtărescu nu mi-a plăcut ioc în poezie, și la fel simt și astăzi).

2006-2007 a fost anul meu de student la masteratul de la secția de literatură comparată, unde am ajuns schimbând macazul dinspre literatura română înspre cea universală, în urma fascinației pe care cursurile unor profesori ca Ștefan Borbély le-au exercitat asupra mea. Un an cu literatură internațională de primă mână, cu opere clasice și noutăți, cu deschidere culturală masivă, cu reversări către toate domeniile cunoașterii, cu presimțirea tot mai pronunțată că literatura este mereu mai mult decât literatură. Anul în care în mine se închega timid cercetătorul, în vreme ce scriitorul, mic, de subsol, se asfixia în introvertirea majoră și în blocajul verbal care sporeau pe măsură ce cititorul devenea conștient cum gratuitatea literaturii sau felul său de a o privi era la apus.

Totuși, deși pe margini, m-am întâlnit cu literatura românească contemporană. Dar a fost timid, pentru că nu am putut și nu am vrut mai mult, pentru că eram prea ocupată să rezist și să cresc în alte direcții, sau pur și simplu pentru că m-am protejat. Mai întâi, din cauza unui sindrom de inadaptare care se manifesta în cea care eram atunci, dar persistă, sub varii forme, și astăzi. Am încercat în zadar să mă aciuiesc pe lângă celebrul, mult apreciatul cenaclu Echinox, aferent revistei cu același nume. Am participat la câteva întâlniri, dar, cu toată admirația pentru conducătorul de atunci al revistei, atmosfera încărcată, prețioasă, și superbia unora dintre apropiații și colaboratorii revistei nu mi se potriveau. E o chestiune subiectivă, nu o defulare târzie și revanșardă (ei, sunt totuși niște amintiri mai sumbre pe-acolo, dar am decis să le dau delete). Pur și simplu nu era pentru mine. Ei erau o echipă, eu nu eram în măsură, atunci, să fac parte din vreuna.

Apoi, mai era o fațetă a inadaptării. Auzeam de tot mai mulți scriitori tineri, uneori incredibil de tineri, care aveau o evoluție fulminantă, participau la cenacluri, câștigau premii, aveau succes de public, de critică. Or, scriitorul din subsol, oricât de deprins cu întunericul, simțea anxietăți. Ar fi trebuit oare să iasă la lumină? Și cum, și cu ce preț? Am început să citesc poezie contemporană fără să înțeleg mare lucru și fără să îndrăznesc să mă plasez undeva în raport cu aceasta. Nu era nici un pic de timp pentru mine la acel moment, dar asta riscă să devină o poveste și mai colaterală. Ideea este că, încet-încet, am prins drag de câțiva autori. Cel mai mult îmi amintesc acum, fără să fac sondări prea mari, de Claudiu Komartin, Rita Chirian, Miruna Vlada, Teodor Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia, Constantin Virgil Bănescu și Marius Ianuș (tac chitic cu privire la alții de care-mi amintesc, dar a căror literatură nu m-au convins nici atunci, nici în prezent). La primii patru aveam așa o uimire cum că sunt aproximativ deodată cu mine și sunt așa de așezați și siguri, și asumați și faini, când eu încă aveam atât de multe idei și imagini și prea puțin limbaj. Dar nu citeam constant și cred că niciodată nu am fost un cititor grozav de poezie (cum scriu poezie, mereu a fost un mecanism de protecție pe care l-am descifrat târziu și pe care mă chinui încă să îl dezamorsez), deși în ultimii ani acest lucru s-a mai schimbat. În plus, atunci nu găseai atâtea pe internet ca astăzi. Poate că m-aș fi de-periferizat cât de cât dacă poemele ar fi circulat în mediul online așa ca în prezent.

În 2007, după ce soțul meu mi-a ținut o predică cum că nu pot scrie toată viața pentru sertare, subsoluri și că trebuie să înfrunt riscuri și, la o adică, să pierd, am trimis un grupaj de poeme la Festivalul Internațional Lucian Blaga (ediția XXVII), unde am câștigat marele premiu pentru creație literară și premiul revistei Discobolul. A fost anul întâlnirii mele cu poetul Aurel Pantea, și el trăitor în Alba Iulia, orașul meu natal. Am ajuns nu doar redactor la Discobolul (unde am și rămas câțiva ani buni, iar motivul plecării e o altă poveste și nici pentru ea nu e timpul acum), dar și să fiu expusă la poezie de excelentă calitate și la un mod complex de raportare la aceasta. Prin Aurel Pantea, poet desăvârșit, ce va da de pământ cu grilele temporale, care va rămâne, am ajuns și la poezia lui Ion Mureșan (unul dintre preferații mei, din toate timpurile), dar și să mă interesez de poezia nouă, de literatura ca stare de continuă creație.

Cu încrederea sa în poeziile încă de subsol, în ceea ce licărea, ca potențialitate, în conturul nesigur a ceea ce scriam, m-a susținut întotdeauna (și acum, la maturitate, cât regret că nici măcar nu i-am explicat de ce am plecat) și m-a impus ca prezență la colocviul tinerilor scriitori din 2009 (cu ce emoție m-am dus, numai eu, care nu eram nici un nume, știu). Apropo de punctul din anchetă, cu anii care au urmat perioadei 2005-2007, atunci i-am văzut pe cei pe care-i admiram de departe. Mi s-au părut mai tineri și mai buni decât de cum îi văzusem de la distanță. Am cunoscut, în același timp, și alți tineri scriitori. Lucrurile nu erau încă decantate, decise, nu se știa cine va rămâne și pentru cât timp, în literatură, în viețile și memoriile celorlalți. O normalitate, până la urmă.

Chiar și într-un decupaj al recentului, iată cum istoria personală colcăie în mintea noastră când ne gândim la istorie. Acestea sunt câteva din aspectele pe care mi le amintesc cu privire la acea perioadă. Sigur, reiau, nu sunt decât un biet filtru, iar aici aveți o mărturisire și absolut nici o pretenție de clasificare, de lumină rece, obiectivă.

Adriana TEODORESCU

Poet și eseist, Adriana este lector la Facultatea de Sociologie (Universitatea Babeș-Bolyai ), cu o dublă specializare doctorală, în literatură comparată și în sociologie. A publicat numeroase articole și studii în jurnale academice prestigioase. Dintre cărțile sale amintim eseul Carnavalul în opera literară caragialiană: sau despre posibilitățile peștilor de a zbura (2009 – Premiu pentru Debut al USR Cluj) și volumele de versuri Aproape Memorie ( 2013), Povești de trecere cu noi (2018). Face parte din Uniunea Scriitorilor.

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Narcisa Șichet este poetă, studentă la Literele clujene. Poemele sale pendulează între meditația existențială și înțelegerea lumii personale. Ca trăsături distincte, aș numi imaginile de acuratețe stilistică, eposul temperat și autenticitatea emoției.

„când ești mic mereu te gândești că tu nu o să fii ca părinții tăi

că tu nu o să avortezi niciodată"

Transylvanian Folk Songs

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Micul saturnian de Octavian Soviany, Ed. Hyperliteratura, 2020.

Carte recomandată de Radu Aldulescu

CĂRȚI NOI

http://peterpanart.ro

VIAȚA LITERARĂ

Andrei Șerban, meditând asupra efectelor nocive...

Humanitas, 2021

Editura Muzeul Literaturii

Editura Univers

Editura Herald

Semnează

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro