OPTm
nr. 92/5

Apeirogon – Colum McCann

Va câștiga Apeirogon International Dublin Literary Award? Să vedem, dar printre concurenți sunt și Elif Shafak, Fernando Aramburu și Valeria Luiselli, ca să-i menționez doar pe favoriții mei dintre cei patruzeci și nouă de scriitori nominalizați.

Cartea este prezentată drept roman și totuși eu am simțit de multe ori, pe parcursul a multe capitole că este mult mai aproape de nonficțiune. McCann a studiat jurnalismul și este foarte aplecat spre investigație. Primul lucru pe care l-aș spune este că afli o groază de lucruri din cartea asta: despre păsări, despre apă, despre închisoare, despre gloanțe, despre istorie, despre praștii, și, normal, despre conflictul palestiniano-israelian.

În centru sunt poveștile celor doi prieteni: Rami (israelian) și Bassam (palestinian), povești care diferă și se aseamănă, merg separat și se întrepătrund, pentru că au ca punct de plecare aceeași tragedie, dar dacă McCann s-ar fi oprit doar la nivelul ăsta, cartea ar fi arătat cu totul altfel, emoționantă, da, adevărată și bine scrisă, da, dar fără toată bogăția de experiențe și informații care par că n-au legătură cu firul narativ principal.

Cel mai simplu mod în care ne putem reprezenta cartea este un copac, dar construit nu de jos în sus, de la rădăcini, ci de la margini: fiecare nou capitol adăugă ceva și mai face un pas către centru. Sunt capitole de pagini întregi și sunt capitole de numai câteva rânduri și asta fragmentează mult povestea, uneori pare că ne împiedică puțin să ajungem la ce vrem, sunt ca niște hopuri peste care trebuie să trecem, dar nu avem voie să le sărim, ci trebuie să le studiem cu atenție, pentru că tocmai ele dau forță cărții. McCann se duce în trecut și revine în prezent, se mai adâncește puțin și revine și tot așa, la diferite niveluri și momente, ca să reluăm și să înțelegem povestea într-un mod complet. Nu e o carte pe care să spui n-am lăsat-o din mână pentru că ai nevoie s-o faci ca să-ți pui întrebări și ca să fii sigur de ce a introdus o anumită imagine sau istorioară care pare anapoda la început.

Capitolele în care se prezintă din toate unghiurile și se reiau circumstanțele în care Rami și Bassam și-au pierdut fiicele: Smadar, respectiv Abir - lungi sau scurte dar pline de detalii - alternează cu cele despre păsări. De altfel cartea vorbește mult despre păsări, despre protecția, prinderea și libertatea lor, dar și despre doborârea unora cu o simplă praștie. Această paralelă între povestea celor doi prieteni și informații exacte despre viața anumitor păsări (turturele, scânciobi, pupeze, mierle, canari, grauri, vrăbii, pescăruși, șoimi etc.) este prezentă în toată cartea, exact ca benzile șoselei pe care se găsesc cei doi bărbați de multe ori, ce șerpuiesc și ajung în teritorii în care uneori n-au acces.

Cele mai scurte capitole au doar câteva cuvinte: Geografia e totul sau Abir avea zece ani.

Jurnalistul din McCann vrea ca cititorul să profite de pe urma cărții lui și nu-și pune opreliști, așa că aflăm o mulțime de lucruri, de exemplu de unde vine termenul mayday - din franceză: venez m’aider, și e esențial faptul că trebuie repetat de trei ori, despre cum sculpturile cu păsări ale lui Brâncuși au fost luate drept ustensile de bucătărie când au ajuns în America, despre ciulinii din zonele rurale care sunt considerați probă că pământul nu este cultivat, despre colecționarii de sunete - este aici o povestioară întreagă care mă face să mă gândesc la Lost Children Archive , cartea excelentă a Valeriei Luiselli -, despre dextroză, care vine din latinescul dexter (drept) etc..

Cea mai sintetică descriere a lui Rami este realizată chiar de el, pentru ca noi să știm exact cum e:

„Avea deseori impresia că în interiorul lui sălășluiau vreo nouă sau zece israelieni aflați în conflict. Cel nehotărât. Cel rușinat. Cel înamorat. Cel îndoliat. Cel care se minuna de născocirea dirijabilului. Cel care știa ce urmărește dirijabilul. Cel care urmărea la rândul său. Cel care se voia urmărit. Anarhistul. Protestatarul."

 

O apariție deosebită prin Apeirogon este Jorge Luis Borges, da, sunt iar informații mai mult decât ficțiune, Borges chiar vizitează Ierusalimul în anii ’70 și declară că nu mai văzuse un oraș care să aibă o asemenea lumină limpede, arzătoare. Apare faimosul scriitor de mai multe ori prin paginile cărții și McCann alege chiar un citat: când sunt cu tine și când nu sunt cu tine e singurul fel în care pot măsura timpul, pe care fiecare avem libertatea să-l interpretăm după propria natură.

Ce fac Rami și Bassam? Cum încearcă să trăiască mai departe după ce fiicele lor sunt omorâte de ceilalți (palestinieni, respectiv israelieni)? Se încorporează Cercului Părinților, în care fiecare membru are o rudă dispărută în războiul palestiniano-israelian, și ajung să țină conferințe, merg peste tot, ajung în alte țări, ajung chiar în America și își spun povestea din nou și din nou, începând de fiecare dată cu aceleași cuvinte care îi definesc doar ca tați. Ei își abandonează viața și meseria duse până atunci pentru că acum au un nou și singur sens:

„Nu conta că repetau iarăși și iarăși aceleași vorbe. Știau că cei cărora le vorbeau le auzeau pentru întâia oară: la începutul propriilor lor alfabete."

Încet-încet, McCann se întoarce în trecutul celor doi, Rami și Bassam, și le vedem viețile, aflăm cum Bassam a stat șapte ani la închisoare pentru că a aruncat cu pietre în soldații israelieni, cum a cerut-o de soție pe Salwa la doar treizeci și patru de zile după ce s-au cunoscut și doar două ore de vorbit, cum Rami ajunsese cel mai căutat ilustrator, iar soția lui, Nurit, critica deschis deciziile conducerii israeliene.

Ni se dă definiția „apeirogonului": poligon cu un număr de laturi infinit numărabil , și dacă ne gândim că Borges își face apariția în carte de mai multe ori, înțelegem de unde i-a venit scriitorului ideea titlului.

McCann alege câte un detaliu pe care îl reia și reia încât n-are cum să nu devină simbol: așa se întâmplă în cazul brățării cu dropsuri pe care tocmai o cumpărase Abir înainte să fie împușcată și pe care Bassam o ține în mână în timpul conferințelor; așa se întâmplă și cu melodia lui Sinéad O’Connor pe care o asculta Smadar zilnic.

Prin intermediul celor doi: palestianianul și israelianul, McCann vorbește încontinuu de fapt despre războiul care nu se termină și în care sunt implicați cu toții, dar și despre trecutul celor două popoare și insistă pe episoade ca vizita Comitetului Internațional al Crucii Roșii într-un lagăr pentru care germanii i-au obligat pe prizonierii cehi și evrei să spele străzile, să repare acoperișurile, să renoveze, să picteze fațadele, și au numit întreaga acțiune Operațiunea Înfrumusețarea.

Câteva capitole sunt destinate artistului francez Philippe Petit: el traversează pe o sârmă Valea Hinnom și decide că are nevoie de o turturică albă ca punct culminant al reprezentației lui, doar că nu găsește turturica mult căutată și se muțumește cu un porumbel gri, care în momentul eliberării începe să-i dea de furcă lui Petit așezându-se când pe capul lui, când pe extremitatea prăjinei. Traversarea și eliberarea păsării sunt, evident, alte simboluri pe care autorul le alege pentru situația dintre israelieni și palestinieni.

Alegerea structurii cărtii: capitole cu diverse subiecte se întrepătrund, se apropie și se îndepărtează de povestea celor doi prieteni, se afundă în istorie și revin în prezent are avantajul că nu-i dă cititorului răgazul sau posibilitatea să se plictisească, dar pot fi și destul de obositoare, prin aceste salturi foarte rapide. Uneori cititorul simte că este pus în fața unui ziar cu știri din cele mai diverse domenii și trebuie să le asocieze corect ca să ajungă la știrea centrală.

Cei doi, Rami și Bassam, trec prin aceeași tragedie și asta îi unește, dar există diferențe de temperament între reacțiile lor, ceea ce și nuanțează deznodământul. Cum? E păcat să vă povestesc!

Între fictiune și nonficțiune, McCann realizează o mini istorie a conflictului palestiniano-israelian, dar mai ales o istorie a unei prietenii și un documentar reușit despre păsări, care l-ar face invidios și pe Jonathan Franzen.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Narcisa Șichet este poetă, studentă la Literele clujene. Poemele sale pendulează între meditația existențială și înțelegerea lumii personale. Ca trăsături distincte, aș numi imaginile de acuratețe stilistică, eposul temperat și autenticitatea emoției.

„când ești mic mereu te gândești că tu nu o să fii ca părinții tăi

că tu nu o să avortezi niciodată"

 

 

Transylvanian Folk Songs

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Micul saturnian de Octavian Soviany, Ed. Hyperliteratura, 2020.

Carte recomandată de Radu Aldulescu

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

 

 

http://peterpanart.ro

 

VIAȚA LITERARĂ

 

Andrei Șerban, meditând asupra efectelor nocive...

 

 

Humanitas, 2021

 

 

Editura Muzeul Literaturii

 

 

Editura Univers

 

 

 

Editura Herald

 

 

Semnează

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro