OPTm
nr. 74

Zdreanță ăsta de Viconte

Întrebând în stânga și‐n dreapta prin fundul Ferentarilor, puțin până‐n prânz ajunse. Peste gardul de scândură văruită se vedea o tufă de trandafiri din care creștea geamul unei vitrine până‐n streașina casei cu acoperișul învelit în tablă. Citi: Eledur și, dedesubt, La Gică Dei. Perdelele de doc albastru, trase, arătau îmbâcsite de praf în lumina puternică a miezului de zi. Poarta se deschisese până s‐apuce s‐o atingă, parcă sub presiunea respirației. Merse pe o alee îngustă de asfalt, umbrită de boltă de viță‐de‐vie. La capătul casei era o masă și un șezlong, iar dincolo de un gard de plasă de sârmă întinsă pe rame de lemn începea altă curte, mai întinsă și străbătută pe mijloc de o alee de pietriș, străjuită de câțiva pruni, ducând la o gheretă de scândură, privata probabil, și‐n celălalt colț din fundul curții văzu un smoc de stuf cu săbii de papură și încă o masă, și trei sălcii groase în jurul ei. Bătu și încercă cele trei uși, erau încuiate, bătu în cele patru ferestre și‐n vitrină vreo cinci minute, până să‐l trezească pe Marian. Presimțea foarte limpede că‐i acolo și doarme. Doarme somnu’ morții, acuma, la ora asta...

Fiindcă n‐ar fi putut fi altfel după o zi și o noapte în care ai avut o mie de lei în buzunar, mai ales când poți spune despre banii ăștia că i‐ai fi găsit în stradă. Nu‐ți mai rămânea decât să fi alergat cu ei în dinți după cine i‐o fi pierdut sau la miliție, cum ai citit într‐o rubrică cu fapte de cinste și omenie; chiar ai fi meritat să fii împușcat atunci, da’ să fii ochit undeva, într‐una din găuri, să nu ți se strice pielea.

Dar uite că tocmai ai fi vrut să uiți. Dar uite că tocmai acum trebuie să ți se aducă aminte. Zdreanță ăsta de Viconte care va să zică: Papagale, nu ți‐e milă de bătrânețile mele? Da’ ție nu ți‐e milă de tinerețile mele de mă luași așa de dimineață, pe nepișate? și îndatorat, ba debordând de o generozitate princiară, ce‐i îndulcea trăsăturile chipului de papagal cu ochi de satrap, și fără a se gândi chiar la milă, dar gândindu‐se totuși la ceva înrudit cu acest sentiment, gândindu‐se la mai multe deodată, învălmășite toate în capul greu, zvâcnind în fuioare străvezii de amețeală, scurse înghețate în stomac; parcă înghițise de cu seară ceva ca un stârv congelat, care acum se dezgheța, se dezmorțea lent, revărsându‐și duhorile în sus, prin respirație, și‐n jos, prin vintre și prin genunchii frânți și retezați cu barda pe un butuc de măcelărie, în timp ce i se amestecau în minte pahare înjunghiate de urme de ruj, lunecate‐n scursori lipicioase și dulcege, bâzâite de muște printre mucuri de țigări linse de ruj, risipite pe covor într‐o ceață de scrum, lângă scrumiera amuțită cu fața‐n jos, și se gândea că ar fi vrut ca totul să se termine atunci și totul să ia chipul unei nopți definitive, fără memorie și fără viitor, nu al femeii de lângă el ce se urâțea pe măsură ce dorința luneca în dezgust, luând chipul unui bărbat îmbătrânind într‐o clipă și chipul unui monstru mai apoi, cu rât și aripi de liliac și gheare ce‐i scârțâiau prin viscere, gonind spre cenușa lividă a zorilor și spre ziua fulgerată de o moarte albă, orbitoare, un vârtej de metal topit, răsucit înalt peste tine ca să‐ți jupoaie toată căldura sângelui, și tu, fermentat în oglinda din baie, mânjit de negreală pe frunte și pe obraji, căci încă visai pentru o secundă, după care ai știut că nu ești în vestiar, la depou, că nu‐i funingine și ulei ars, ci rimelul din ochii femeii, și iarăși, și iarăși ai fost târât printr‐un văzduh de întuneric șuierător, la poarta unei case unde făceau de strajă niște flori, niște dalii enorme, cât capetele unor viței rânjind carnea vie a limbilor prin petale de marmură laminată portocalie, delirând în vârtejuri înghețate de flăcări înmiresmate, și atunci ai tresărit auzind prin fereastră, prin perdeaua aspirată de briză, pendula bătând de patru ori, vibrațiile melodioase pierind cu tristețe, ca muzica de pe un vapor depărtându‐se în larg, și suspinând ai apucat cu amândouă mâinile glastra îngreunată de capetele daliilor și ai așezat‐o pe consola de marmură tocmai când ai auzit o bătaie puternică în geam și din nou ai tresărit, atât de violent de astă dată, încât era să scapi glastra, căci spaima șerpuia spre tine cu susur de gheață, aveai pielea rece și umedă, de strigoi, și urmară alte bătăi, fiecare din ele îți amplifica bătaia inimii, cineva era la fereastră și aștepta, un străin, un dușman poate sau un nebun care trage cu urechea, doar o prinde un semn de viață în casă, aștepta ca un păianjen să intre, vedeai pe la colțuri doar ființe păroase pândind, până ce nu ți‐a mai păsat de nimic, fiindcă n‐ai mai pus preț pe tine și te‐ai știut singur și gândindu‐te doar la tine, la tinerețea ta, că uite n‐ai când să afli a cui unealtă e timpul, și totodată te gândeai la tinerețea Vicontelui, cum povestea uneori despre vremurile acelea când se‐ntâmpla să cazi în stradă de foame și el aduna boabe de porumb curse din vagoane printre traverse, le fierbea și fiertura aceea trăsnea a gaz fiindcă boabele erau trecute prin gaz pentru a nu fi folosite decât la însămânțări, iar apoi te‐ai gândit la hală, o vedeai pâlpâind într‐un vis de funingine, un coșmar dulceag plutind pe un ocean de venin, ca un anotimp sclipind de rouă, decupat dintr‐un poster publicitar, ca un naufragiu trăit mai întâi pe ecran și apoi în întunericul sălii de cinematograf, te gândeai că a trecut o zi fără hală și nu ți s‐ar face dor de ea în veci, cum spun atâția că‐i trage nu știu ce ață acolo și chiar dacă le‐ar veni toate pe tavă acasă tot s‐ar duce acolo, dar uite că și gândul tăcut tot acolo poposește. Căci n‐ai intenționat un moment să‐l dai în gât pe Viconte; cei de la sector știu de fondul de protocol și conducerea depoului e liberă să‐l folosească cum o taie capul atâta timp cât producția merge și locomotivele ies la timp la trenuri. Vicontele însă uite că a luat‐o de bună, e străin, degeaba a mâncat din protocol atâta vreme, și: Viconte, știi ce‐i aia delapidare? Și asta‐i o faptă gravă și așa mai departe, gândește‐te numai, asta‐i mai al dracu’ decât ai lua gâtu’ mă‐tii... Papagale, mama‐i moartă de când... Mă rog, nu mă interesează ce‐i cu mă‐ta, da’ cine te‐a‐ndemnat, Viconte, la mișculații d‐astea împuțite? Te‐oi crede vr’un patron, să regulezi miile statului cum îți vine la socoteală? E vorba de niște bani care nu‐s ai tăi, nici ai mei, și eu dacă aș vrea, ți‐aș putea face un rău, și se spălă în lighean în mijlocul curții, și pe urmă se bărbieri în oglinda agățată într‐un cui bătut în tocul ferestrei, în timp ce se apropia tot mai mult, adulmecând febril și calm, cu lăcomie abia stăpânită.

– I‐ai dat banii femeii?

– Nu. Azi, după înmormântare...

– Îi ai la tine? și Vicontele îi întinse banii fără un cuvânt, ușurat, parcă atât aștepta. El cântări teancul de bancnote din ochi, ca pe un corp delict, desigur, un corp delict, atârnând decisiv în toată afacerea asta încurcată. Îl puse pe scaun, în dosul ligheanului.

– Sunt toți patru mii?

– Doar o sută am schimbat aseară, pentru...

– Porc bătrân! Ai intrat în banii femeii. Ești liber.

(Sonata pentru acordeon, roman în curs de apariție, Litera, 2021)

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Narcisa Șichet este poetă, studentă la Literele clujene. Poemele sale pendulează între meditația existențială și înțelegerea lumii personale. Ca trăsături distincte, aș numi imaginile de acuratețe stilistică, eposul temperat și autenticitatea emoției.

 

„când ești mic mereu te gândești că tu nu o să fii ca părinții tăi

că tu nu o să avortezi niciodată"

 

 

Transylvanian Folk Songs

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Micul saturnian de Octavian Soviany, Ed. Hyperliteratura, 2020.

Carte recomandată de Radu Aldulescu

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

 

 

http://peterpanart.ro

 

VIAȚA LITERARĂ

 

Andrei Șerban, meditând asupra efectelor nocive...

 

 

Humanitas, 2021

 

 

Editura Muzeul Literaturii

 

 

Editura Univers

 

 

 

Editura Herald

 

 

Semnează

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro