63 / 10 mai, 2021

Berlin (5)

Venisem la Berlin și vechi și nou. Cu numai un an și-un pic înainte, plăteam într-o seară 15 beri și 15 votci. Mi-amintesc și-acum notele de plată și așa era seară de seară. Pe urmă ne duceam cu toții undeva să bem. Fumam trei patru pachete de țigări și de dimineață, după un somn de cîteva ore, la lucru. Redactam cărți la trei edituri pe puțin, corectam, mai și traduceam, mai și scriam ceva acolo, ceva dincolo. Și seara, iar, 15 beri și 15 votci și pe urmă la băut. Aveam 27, o luasem așa de mic, începusem cu o sticlă de vermut în subsolul blocului, începusem și mai de mic, rachiu direct din țeavă, la 5 ani, cînd plecau bunicii din bucătărie. Sugeam paharele și sticlele rămase de la ai mei și-ai lor, după petreceri. Știam unde țin sticlele și damigenele, mâncam vișine alcoolizate în zahăr pînă adormeam drăguț în camera cu pilote și răcoare de la țară, sub reproducerea din Gaugain, femeia cu pepene și țâțe negre uriașe, goale, despre care credeam că e bunica la tinerețe. Beam toată noaptea dar nici nu mă clătinam. Nu mâncam nimic dar vomam, să pot continua. Duceam oamenii acasă în spate, trăncăneam fără oprire, vesel, de neoprit. La 27 ajunsesem ce-mi dorisem, rocknorolla și om al muncii în același timp, ziua călare pe treabă, seara la petreceri Playboy la Buftea, la țamțavaiuri în vile din Floreasca, după ani în părăseli fără căldură și curent și demisoluri igrasioase și bocanci cu ciuperci la picioare. Erau cam așa - o puneam pe tovarășa mea în genunchi după un dâmb, la vulcanii noroioși, și-i ridicam fusta. Dincolo de dâmb, un psihanalist bărbos se plimba în chiloți, cu pipa în gură. Și găseam cu tovarășa mea o specie nouă de flori, chiar sub nasul nostru, albastră, nepomenită în taxonomiile botanice ale locului. La vida suprarealista, deja nu mai aveam, de mult, nici o mirare. Și la 27, vara, s-a pus capăt fazei cu beția. Stăteam pe-o parte, noaptea, în răcoarea și penumbra de la terapie intensivă, luminați numai de veioza mică a asistentei din colț și vorbeam cu o fată cu sarcină extrauterină. N-o vedeam, era pe patul din stânga și eu imobilizat pe dreapta. Îl vedeam pe ciroticul negricios de o sută și ceva de kile care gemea și suspina prin somn ca un bebeluș speriat, dar o auzeam pe fată. Ieșeau tuburi din ea, ca din noi toți și aveam cisterne cu sânge lângă pat. În capăt, se frământa în dureri un băiat adolescent. Fusese pe bicicletă și se deschisese brusc înaintea lui portiera unei mașini. Am fost atunci undeva, altundeva și după ce-am ieșit, s-au înmulțit semnele și înțelesurile. Bebelușul negricios a murit, abia au reușit să-l pună pe targă. Nici pe fată n-am mai văzut-o.

S-ar crede că m-am lăsat de băutură din teamă. Dar nu, m-am trezit într-o realitate nouă, unde nu mai încăpea alcoolul. Eram nou și totuși căutam să mă întorc unde fusesem atunci la terapie intensivă, în miezul liniștii. Un an și ceva n-am mai atins nici un stimulent, nici cafea. Pe urmă am crezut că drogurile m-ar duce acolo unde voiam încă o dată. Eram fericit, mă jur, în viața mea nouă și tovarășa mea era, dar voiam la tristețe, unde e adevărul. Speed, LSD, cannabis, ciupercuțe, cu lăcomie, ca un copil, și așa mi-am pierdut și tovarășa. A plecat în Paris și eu la Berlin și aș zice că într-un fel cele două orașe erau fix pe forma personalităților noastre dacă aș crede că am o personalitate fixă.

Mi-a făcut odată un fotograf un test, m-a pus în fața unui aparat cu oglindă și în fața unuia fără și mi-a zis că rar a văzut pe cineva așa identic în cele două ipostaze. Ca și cum aș fi un om într-o barcă pe ocean, hotărât să-l traverseze, neabătut și netulburat nici de furtuni, nici de porturi exotice. Și totuși nu știu să spun cine sunt, mi se pare că mediul mă colorează emoțional și că fiecare moment e primul și ultimul. Fiindcă sunt de fapt absolut necomplicat, oricâtă gargară complicată aș face din vorbe. Mă interesează maxim nevoile mici, concrete și ca unul atins de demență, nici nu-mi imaginez alt context decât cel în care mă aflu. Nu am griji și nici ambiții serioase. Caut tristețea și negativul pentru că sunt și ele ceva intens de trăit, dar n-am o preferință clară. Am un compas moral și țin la el, dar, ca orice compas, numai arată direcția, nu acoperă tot terenul. Așa că sunt flexibil, până la un punct. Poate nu știu cine sunt sau mi-e greu să explic, dar știu ce-mi place. Îmi place poezia, literatura, muzica, îmi plac filmele, îmi place să stau de vorbă cu lumea și să bem, să vorbesc cu femei, să facem dragoste, îmi place să stau la soare, să merg mult, să râd. Nu în ordinea asta, în nici o ordine și important nu e că îmi plac, multora le plac, dar că pun preț maxim pe ce îmi place. La liceu n-am prea fost că-mi plăcea mai mult să stau la soare și la fel la facultate. Am primit două lovituri grave în subiectivitatea asta a mea totală, una când s-a născut fiică-mea și am început să am un simț al responsabilității și una când m-am lăsat de băut. Dacă înainte să apară Ionuța făceam absolut, total, ce voiam, pe urmă m-am băgat încet încet la muncă. În afară de un an și ceva, n-am fost un tată adevărat, dar am încercat măcar să nu fiu un model prost, o rușine. Nu-mi pare deloc rău dar să nu mai beau cu prietenii mai târziu mi-a părut. Am încercat s-o dreg cu droguri dar parcă nu-i același lucru. Paranoia e maxim de interesantă, la fel atenția patologică la amănunte căpătată pe iarbă și mi-a deschis drumuri noi în scris. Dar ceva se dusese, un fel de lume ca o pictură naivă. ...

Nud

Cobori scările în spirală și mergi ascultând zgomotul făcut de șlapi, pe cărarea prăfuită care te duce la faleză. Plaja e îngustă, cu un nisip murdar, resturi de tot felul, sticle de la băieții care fac noaptea focuri aproape de mal. Între mare și blocurile înalte se întinde un mal înverzit de pământ, cu pomi tineri și bănci pe care seara stau pensionarii. După ce cureți locul de scoici și mucuri, aproape de mare, deschizi cartea și observi că, nu departe de tine, un copil aduce apă cu o găletușă și se amuză aruncând-o spre o femeie care râde prea tare. Citești de două ori același paragraf și închizi romanul. Vântul îți trimite părul în ochi. Îți strângi lucrurile și te muți aproape de scările falezei, chit că nu-ți place acolo, ai fi prima pe care oamenii o observă când coboară.

Îți aprinzi o țigară și te uiți, sprijinită în cot, la blocul nou în care v-ați mutat anul trecut. Din bucătăria apartamentului se vede țărmul până la promontoriu, acolo malul se înalță brusc și se curbează la stânga, chiar înainte ca o limbă de stabilopozi să îmbrățișeze plaja.

E o dimineață caldă de început de iulie, prima liberă după sesiune. Ai așteptat tot anul să urmărești cu ochii mijiți aripile argintii ale pescărușilor și să ațipești în timp ce valurile se întind până aproape de gleznele tale. La sfârșitul lunii, tu și ceilalți bursieri veți merge la Costinești, într-o tabără studențească. O să stați într-un cămin, ceva modest, nu vă așteptați la cinci stele, vă spusese secretara, dar aveți plaja aproape.

— Dar în Costinești, totul e aproape de plajă! râsese Corina, colega de grupă.

Ea venise cu ideea să faceți plajă dezbrăcate, să fiți bronzate uniform. Să nu se vadă liniile de la sutien și de la slip. Dacă se văd ce are?, ai ridicat din umeri, nu fi țărancă, a râs, e nașpa cu urme. De la ea ai învățat să mergi la epilat, știe o tanti care are acasă tot ce trebuie, prima dată ați mers împreună, acum o suni și stabiliți când te poate primi la ea în sufragerie, unde miroase a ceară topită și te întinzi pe o canapea acoperită cu o pătură cu fire aspre.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro