Tatăl meu la izolare

Nu era nici o epidemie când tata a fost băgat la „izolare”, acum 65 de ani și aproape opt luni. Într-o dimineață, la Medgidia, a fost înhățat de pe stradă. Era inginer chimist și conducea laboratorul de la IMUM, care era la marginea orașului. A fost mai întâi dus la Constanța unde a fost interogat și bătut îndelung, metodic. La Constanța, s-a experimentat pe el, printre primii, o tortură specială: a fost băgat în seiful băncii, unde după câteva ore se termina aerul respirabil. Apoi a ajuns în pușcărie la Brașov. Nu știa nimeni din familie unde e, până n-a fost adus la tribunal, să fie judecat. A fost mai întâi condamnat la moarte. La primul recurs judecătorii l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică. La cel de-al doilea, avocatul lui, curajosul Nahtigal, a izbutit să-l scoată nevinovat.

Mulți ani după aceea tata mi-a povestit câte ceva despre perioada lui de „izolare”. Înainte de apariția la tv a anunțurilor despre afectarea emoțională, tata ocolea amănuntele despre cele mai cumplite momente prin care a trecut în pușcărie. Mi le-au povestit după 1990 foști deținuți politici care îl cunoscuseră în închisoare.

Tata încercase să-și piardă urma la Medgidia. Așa a cunoscut-o pe mama. Inginerul Vladimir Theodorescu, fiu de văduvă, fusese numărul unu în Tineretul Universitar al țărăniștilor, la Politehnică. Izbutise să fugă într-o noapte, cu documentele colegilor săi, împreună cu un coleg, ca să nu fie studenții țărăniști luați la întrebări sau și mai rău, de noile autorități. Tata mi-a spus după aproape treizeci de ani de atunci că se furișase cu servieta cu documente într-o mână, pe acoperișul Politehnicii, și că avea în cealaltă mână un pistol Parabellum. Scăpase, mi-a zis, deși Politehnica era supravegheată și noaptea de oamenii securității. Nu l-am crezut. Dar după vreo câteva luni, un tip povestește la Europa Liberă că el împreună cu inginerul Vladimir Theodorescu au salvat documentele TUNȚ-ului de Securitate. Tipul, nu-i mai țin minte numele, era convins că tata murise. Spunea însă aceleași lucruri ca și tata: servieta cu documente, acoperișul Politehnicii și Parabellum-ul.

Venise la Medgidia din București. Avea ochelari de miop, era slab, cu păr negru. Făcuse liceul la Mănăstirea Dealu. Dar în loc să facă o carieră militară, ca mulți dintre colegii lui, Vladimir Theodorescu s-a dus la Politehnică. A absolvit facultatea cu note atât de mari încât i se prevedea o carieră excepțională. La Mănăstirea Dealu a fost coleg de liceu cu un anume Mihai, fiul regelui Carol II, pentru care se făcuse o clasă specială, cu elevi din toate clasele sociale din România.

Chiar dacă mama lui Vladimir se declarase văduvă, ca să-l poată înscrie la acel liceu, fără s-o coste mult, ea, mama Lili, nu era văduvă, ci doar divorțase de soțul ei, negustorul Nicolae Theodorescu, care fusese declarat falit în anii crizei din 30. Așa că în certificatul ei de onorabilitate s-a strecurat și o minciună. Băiatul ei, Vladimir era pe jumătate aromân, dinspre partea ei. Când a absolvit Politehnica n-a apucat să-și dea și examenul de diplomă, fiindcă securitatea era pe urmele lui. A dormit prin București pe unde a putut, nu și acasă, pe Calea Alexandriei, până când a aflat că la Medgidia se căutau ingineri. S-a urcat în tren, ținând în mână servieta lui norocoasă, în care avea un certificat că absolvise Chimia, la Politehnică.

În două săptămâni, la Medgidia, a ajuns șeful laboratorului de chimie de la IMUM, pentru că el îl înființase. Locuia la hotelul Traian, de lângă gară. Și dimineața când pornea pe jos către întreprindere s-a întânit de mai multe ori cu o anume Constanța, Tanța, Tanți, frumusețea încă indiscutabilă a orașului, chiar dacă era fiica unui exploatator al poporului, fostul cârciumar Fănică Teodorescu. Vladimir a făcut cunoștință cu Tanți, la magazinul din Medgidia unde ea nu era decât casieră, deși făcuse și câteva clase de liceu. S-au căsătorit repede – așa erau vremurile! – și inginerul s-a mutat de la hotelul Traian în casa lui Fănică Teodorescu, ceea ce a atras atenția asupra lui.

Erau destui în Medgidia care nu-l înghițeau pe inginerul Theodorescu. Nici nu venise el bine în oraș că fusese numit șef de laborator la IMUM. Ca ce chestie?! Și le mai și dădea peste nas localnicilor care lucrau acolo. Unul dintre ei, un anume Ilisei, era activist de partid. Bun de gură. Dar inginerul îl prinsese că era cam analfabet. Râsese de el. Pe altul, care era specialistul local în producerea de metale îl întreba, periodic, când mai dă o șarjă la groapă. Bancuri de bucureștean care nu înțelegea că la Medgidia toată lumea era serioasă.

Unul dintre punctele lui slabe era că-i plăcea să bea spirtoase. De obicei vin. Theodorescu nu era singurul de la IMUM care avea acest obicei, doar că cei din oraș îi contabilizau vorbele de la băutură. Și după ce s-a căsătorit cu fata lui Fănică Portofel, fostul cârciumar, inginerul a intrat, fără să știe, în categoria exploatatorilor poporului din Medgidia.

Ce-i drept, și el și socrul lui ascultau noaptea BBC-ul, în timp ce beau un pahar de vin multiplicat. Poate că amândoi așteptau să vină americanii, ca să-i trimită acasă pe rușii care ocupaseră prietenește țara, dar în afară de ascultările lor la radio, nu s-a putut dovedi că erau autorii unor activități dușmănoase împotriva noului regim. Fănică Teodorescu, socrul lui Gigi, făcuse pușcărie, dar nu se astâmpărase în așteptările lui imperialiste. Ținea în pivniță mobila și sifoanele de pe vremea când era mandatarul cârciumii gării și aștepta să se întoarcă la gară, cum mai fusese. Ginerele lui l-a sfătuit să nu mai aștepte, cel puțin deocamdată. Dar și lui Gigi îi plăcea să discute cu el ce-ar fi fost dacă ar fi venit americanii.

Când venea dimineața, inginerul se ducea la serviciul lui de la IMUM, iar socrul lui își punea mintea la treabă, ca să mai câștige un ban, ca liber întreprinzător în oraș. Tanți lichidase cu slujba ei de casieră și nu prea știa ce să facă acasă. Mama ei, Virginica, îi spunea că Gigi era cam „gomos” și era de părere că Tanți nu făcuse cea mai bună alegere când se măritase, față de ce partide avusese înainte.

Cristian TEODORESCU

Prozator de referință, remarcat în plin optzecism cu volumul de povestiri Maestrul de lumini(1985), Cristian Teodorescu a avut o ascensiune remarcabilă, fiind autorul unui număr însemnat de romane și povestiri, printre care Tainele inimei (1988), Îngerul de la benzinărie (povestiri, 2002), Medgidia, orașul de apoi (2009), Cartea pisicii (2017) și București, marea speranță (2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Din lecturile Ancăi Eftenie: "Poate până va începe să ne fie frică unuia de celălalt.”

(J. Rulfo - Lupare)

Cartea săptămânii

Winston​ Duru'

Paul BEATTY

Recomandată de

Robert ȘERBAN

Litera

Radu VANCU - despre romane

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

CRONICHETA

Apărut, la începuturile acestui an, la New York* (Random House), romanul de debut al jurnalistei de origine indiană Deepa Anappara, Djinn Patrol on the Purple Line,* se anunță a fi un best-seller. Ian McEwan îl recomandă, considerându-l strălucit.

Rămâne de văzut dacă traducerea în limba română va așeza cartea pe raftul dedicat literaturii Young Adult sau dacă editorii o vor vedea în termenii cronicii din The New York Times - ca pe un roman suficient de promițător și destul de puternic pentru a ajunge la toate tipurile de public: Forța acestei povești constă în faptul că ne readuce cu picioarele pe pământ, dar nu în apartamentele noastre comode și ultramoderne, ci undeva mai aproape de inima Indiei.

Sandra OPRESCU

Xenia NEGREA: Și mâine?

O carte în curs de apariție, semnată de Emanuela ILIE: Corpuri, exiluri, terapii.

Autoare a numeroase studii de critică și istorie literară, profesor la Litere, Ema este cu precădere preocupată de literatura fantastică.

Evenimente

ART

Edituri mici, cărți importante

Romanul Salvă de Farkas Király (tradus de Hajnal Bara) este un document și un jurnal bine scris despre Revoluția din Decembrie. Cartea a apărut la editura Next Page, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei, al Institutului Balasi - Institutul Maghiar din București și al Erdélyi Gondolat Egyesület.

Next Page

Monografie așteptată

O carte bună, un film cu suspans

Corint

"Cine știe cât timp va trece până să se vindece rana asta morală, dacă cumva se mai poate vindeca. De altfel, toate marile zguduiri au fost urmate de prăbușiri morale, mai dezastruoase decât vărsările de sânge… “ (L.REBREANU - Gorila)

În curând - vești despre organizarea ceremoniei de decernare a Premiilor GOPO

Carte de succes

ART

Copyright © optmotive.ro

Echipa