Ancheta aceasta aduce laolaltă membri ai breslei risipiți prin diverse colțuri ale lumii, pe paliere felurite ale învățământului universitar și preuniversitar,dorindu-se a fi o însemnare pe marginea unei molime a timpului nostru.

Cum i-am făcut față? Rămâne de văzut și de povestit de cei care ne urmează.

Istoria trăită are întotdeauna nevoie de distanță, de distanțare (!), pentru a putea fi înțeleasă cât de cât corect.

Cristina BOGDAN

Iulia-Mihaela COSMA

Lector de limba română, Universitatea din Padova, Italia

Lector dr., Universitatea de Vest din Timișoara

După primele două săptămâni de carantină totală, sunt rugată să trimit în țară o filmare cu o recomandare de lectură. Timp la dispoziție: 2 minute. Mi se oferă prea multă libertate, simt nevoia de filtre, altfel n-aș mai ieși din labirint. Îmi amintesc că scoțienii la vreme de restriște își gătesc un anumit fel de mâncare, comfort food, mâncarea-care-îți-aduce-alinare, mâncarea copilăriei și îmi dau seama că de asta au nevoie cei din țară, de alinare, mai ales că ei sunt de-abia la început. O carte a copilăriei pe care să o aibă în casă, bibliotecile și librăriile se vor închide, ca în Padova. Ar putea fi oricare, în fond, dar mie-mi vin în minte Cei trei muschetari, deși cred că la vremea respectivă preferam Pardaillan și Fausta. Îi aleg pentru mesaj: Toți pentru unul!

Cursurile pe Zoom nu mă înspăimântă. Este deranjant că unele studente nu-și activează camera, dar e o opțiune pe care o respect. Ar putea fi și o chestiune de pudoare, în fond intru nepoftită  la ele în casă. Laptopul meu e în sufragerie, dezordinea de pe masă, imperceptibilă, în spate am un perete alb cât un ecran de cinema. Ce bucurie să-mi aud studentele și să le văd, măcar pe unele. Ce bine că fac progrese și după douăzeci și trei de zile de carantină totală.

Top cuvinte preferate de Alessandra și Micol (începătoare): căciulă, codrule codruțule. Sunt întrebată dacă am un cuvânt preferat în limba italiană. Întrebarea mă ia prin surprindere. Le spun că nu am cum să am, nu aș putea alege. Mă alege el pe mine: invasato. E sinonim cu posedat, se folosește atunci când te invadează o prezență străină, de la diavol la muze, când cazi pradă unei pasiuni violente care le alungă pe toate celelalte și-ți adoarme rațiunea (vecinul l-a folosit cu sensul colocvial de obsedat sau nebun).

Alessandrei și lui Micol le plac foarte mult și miros, evantai, fluture, pătată, stea căzătoare, frig, pătură. E o listă deschisă, evident. Pătată le place pentru că seamănă cu patata (cartof). Nu le-aș fi asociat niciodată, deși asemănarea e izbitoare. E frig, «un frigo che cammina», un frigider care umblă pe picioare. Miros le trezește senzația de miros, pătură (coperta) le duce cu gândul la frig și la cât de bine îți e să stai la căldurică. Fluture (farfalla) e ca o zbatere de aripi flu flu (Micol ne arată cum fac fluturii). Stelele căzătoare sunt «stelle cacciatrici», stele vânătoare, pentru că ele ne doresc pe noi și nu invers (Alessandra). Tu cazi întotdeauna, pari o stea căzătoare (Micol). În vremuri întunecate lumina românei strălucește (coproducție).

Alien³ (1992) a fost primul film din saga științifico-fantastică de mare succes pe care l-am văzut. Pe un post de televiziune italian, la începutul anilor 2000, adică dublat în italiană. Dar nu acesta este motivul pentru care îl prefer și nici pentru care vi l-aș recomanda. Imaginați-vă cum e să-ți petreci viața într-un spațiu închis, fără tehnologie, înconjurat de sociopați și având la dispoziție două alternative: bestialitatea sau fanatismul religios. Aceasta este atmosfera din colonia penitenciară de maximă securitate Fiorina 161 (nomen est omen), unde urmează să fie pusă în scenă drama umanității. Când viețuiești la marginea societății așteptându-ți obștescul sfârșit, când nu mai ai nimic de pierdut și n-ai pus niciodată mare preț pe viața celorlalți, ce ai face dacă ți s-ar cere să te sacrifici pentru supraviețuirea speciei? De ce ar trebui să-ți pese, când nici măcar nu mai faci parte din societate, de soarta acesteia? Alien³ este un film despre alienare, violență, lăcomie, dar și despre comunitate, curaj și altruism, despre răscumpărarea umanității prin sacrificiul de sine în numele camaraderiei sau al vieții în sensul de stare a ceea ce e viu. Și nouă ni se cere acum să avem în vedere binele comun și să ne suspendăm, pentru o vreme, parte din activități. Pușcăriașii din Alien³ ne învață că umanitatea înseamnă să treci dincolo de calculul meschin al utilitarismului.

Ce ar face Anna Chiara (intermediari), dacă ar veni apocalipsa: "Aș cumpăra o pușcă și aș fugi la munte. Acolo aș încerca să trăiesc doar vânând. Cu mine aș aduce un cuțit și un foc. Partea pozitivă ar putea fi aceea că nu aș mai fuma niciodată".

Andra (avansați), cu minte italiană și sensibilitate hibridă: "Trebuie subliniat că mulți dintre tinerii români plecați peste hotare sunt neînțeleși și au de-a face cu probleme diferite față de părinții lor. Tineri care simt nevoia să hotărască personal unde să locuiască și cum să-și trăiască viața. Tineri care au cel puțin două identități, care de multe ori nu pot fi conciliate, simțind nevoia să-și descarce sufletul pentru că nu reușesc să se regăsească într-un singur teritoriu, într-o singură limbă, într-o singură cultură. Nu au ales ei să aibă mai multe identități, dar sunt ei cei care trebuie să descopere cum să le definească pentru a se simți împliniți și unici în diversitatea lor".

Marius MIHEȚ

Lector de limba română, Universitatea "Comenius", Bratislava

Nici necuratu’ nu-l mai citește la noi pe Leopardi. Are el în Teoria plăcerii o judecată silențioasă, dar aproape-asurzitoare astăzi. "Omul, zice italianul, care se poate obișnui cu orice, nu se obișnuiește însă niciodată cu inactivitatea. Timpul, care slăbește și nimicește totul, nu nimicește și nu slăbește niciodată sila și oboseala încercată de om atunci când nu face nimic". Paradoxul e următorul: până la carantină, tot omul aștepta să nu facă nimic. Să hiberneze la televizor, să navigheze pe apele curiozității pe net, să doarmă la orice oră (Regatul meu pentru o pernă!). Să stea, pur și simplu. Acum, când toate astea sunt obligatorii, paranoia. Micro-defulări și în cei mai tăcuți. Nervii explodează, revolte stau să izbucnească din orice. Mă gândesc cu teamă la ce se poate petrece în bucătăriile oamenilor: frica de-a nu scăpa sarea..., de-a strâmba din nas la mâncare..., de-a nu mânca totul, nici cu plăcere... Marile tragedii pornesc din gesturi mici. 

Cu alte cuvinte, cine n-are preocupări, n-are un hobby, va tâmpi. Cine are, profită, acumulează și e optimist. Hobby-ul salvează, la fel creativitatea. Cine n-are, va face din nervi și violență un hobby. Unicul. Dar să scuipăm repede în sân. 

După toate alarmele media, Covid-19 a rămas doar cu denumirea științifică. Nu tu Katrina, nu tu Julie, nu Suzy sau Vanessa, nici alte asemenea. Pe care mai pretențioșii tsunami – și frații lor din neam – le poartă cu mândrie niciodată seacă. Coronavirusul a rămas cu ce i s-a dat. Cine și cum, aproape știm. Cert e că vine dintr-o familie condamnată, cu antecedente, cum s-ar zice (SARS și AH1N1). Cu așa gene, n-avea cum fi altfel. La început, numele a fost motiv de roast of. Europa s-a uitat cu popcornul în mână la serialul chinezesc, după care, chiar poposit în apele Mediteranei, englezii, dar nu doar ei, însă ei în primul rând, au luat soarele italienilor la tărbacă. Serialul european continuă. Așa am scăpat de tulburările amiezii când gospodinele din jur tac sincron cu ochii beliți în ecranele tv. De acolo ies miresme orientale și nu doar; ele uită de virus până după pauza de speranță.

S-ar putea să greșesc, dar impresia mea este că orașele traversate de Dunăre trăiesc altfel lentoarea istorică. Oricât de imperiale, ele refuză prezentul. Revanșa pandemiei nu e totală nici aici; zeci de cupluri mascate își plimbă copiii-ninja. Un carnaval de măști identice, o defilare de ochi frumoși. Alt paradox al interdicțiilor: cu măștile pandemice, nu există ochi inexpresivi. 

Studenții apar pe ecrane fără măști. Online, orele au o intimitate deranjantă. Toți sunt dezamăgiți: desktopul meu interzice orice indiscreție. Nu știau de setare. După două luni, numai eu o folosesc. În locul bibliotecii, ei văd ce vreau eu. Predarea online e un joc digital cu un singur nivel.  

Tot acum, pandemia a aprins mânia. Alt slogan: pandemia salvează poezia! Da, grotesc. Dar necesar. La ce poezie se scrie astăzi... Tot răul spre un bine capricios.

Cu cât speri să stai mai departe de toți, cu atât ceilalți găsesc modalități de invadare. Fiind toți în case, nu mai țin nici explicațiile. Nu poți fi în alte locuri mereu. Ești în carcera x sau y. N-ai cum fi mobil. Carantina e paradisul urmăritorilor, al vânătorilor de vieți străine și al curioșilor. Intimitatea îi exasperează pe discreți și lasă în exterior dâre de viață adevărată. Hienele pandemiei colecționează fragmente de viață. Gunoiul virtual, oricât de macerat, oriunde l-ai arunca, e cotrobăit sistematic de ambițioși cu diplomă de viitori compulsiv-obsesivi. 

Astăzi, vecinul austriac îmi spune că și-a cumpărat pistol. Nu-mi dau seama care ar fi reacțiile de catalog pentru vestea asta. Sari de bucurie?, îl îmbrățișezi?, ceri să tragi un foc?, întrebi pentru ce, pentru cine, de ce? Fac rapid inventarul vocalelor. Mă ajută. Îl încântă. E "doar" cu aer comprimat. Dar, țintind la meclă, precizează bătrânul, ai șanse să dobori taurul. Brusc, mă liniștesc. Pot să ne calce invadatorii, șeriful din cartier e la pândă. Mă gândesc cu groază să renunț la obiceiul de-a verifica noaptea stelele. O ajunge și șeriful austriac ca în Deșertul tătarilor. Orice crimă, oricât de absurdă, e o victorie a așteptării. Justificarea vieții. Un gând fulgerător mă liniștește. N-are cum să mă țintească, e prea slab pistolul. În plus, vreau să cred că pisicile de afară sunt mai periculoase decât orice glonț. 

Alt gând cu valoare de promisiune: nu voi citi niciun roman scris în perioada pandemiei. Mi se pare un gest atât de artificial, încât e implicit dizgrațios. O expoziție de fățărnicii pe bandă. Sau nu; voi scrie de rău despre toate. Nu-mi pot închipui altfel scriitorii decât notând agitați despre teme mari înconjurați de degringolada media. Ei scriu cu gândul la literatura mare, la faptele limbajului, nu-i așa, surescitat. 

Numai poezia are sens în vremuri tulburi. 

Pentru scriitorii din democrațiile capitaliste, pandemia e aur curat. Ține locul totalitarismului. Dar un totalitarism light, cu frigiderul plin și televizorul burdușit... Cine n-a avut stimuli, are acum de toate. Dozajul face diferența. 

Mă gândeam la șansa unor Proust, Canetti, Joyce, Musil, Mann, Broch și alții de-a fi citiți astăzi de cei din lumea literară. Cărți preadolofane pentru indivizi tot mai slabi... Prea groase pentru intelectualii subțiri de azi. Aștept să citesc reacțiile de perplexitate ale scriitorilor care descoperă abia cum, deodată, că au citit o viață numai tâmpenii. Dar și că au scris după rețete de rahat turcesc. 

*

De multă vreme credeam că numai studenții români au ceva special în tratarea cu relaxare a tragicului. Și cu dramatism în fața banalului. Astăzi, o studentă din țara mea străină îmi spune că, în plină pandemie, dis-de-dimineață se sufoca în mulțimea găsită în supermarket. Scandalizată, previziona catastrofe în țara cu cel mai mic număr de victime din Europa. Ceva m-a oprit să spun că, în intervalul orar amintit, și numai atunci!, au voie să iasă pensionarii la cumpărături. Iată explicația abundenței, nu alta. Dar nu i-am spus. Ar fi păcat să nu-i las revolta pe chip măcar până mâine, când sigur va afla că insula celor bătrâni pe care a poposit era singura disponibilă pentru ei. Partea bună e că are imaginație. Sigur nu s-ar supăra dacă-i voi spune că a fost o Alice în Țara Bătrânilor. 

Mă gândesc cu sentimente amestecate că, dacă ar fi astăzi bătrână, adică pe lista interdicțiilor acestui virus nazist, Alice ar fi o bunicuță ce ajunge, pierdută din casă fără să știe cum, într-o țară a tinerilor. Și nu, n-are Alzheimer. 

Predatul online seamănă cu cei care lucrează în timp ce toți sunt la plajă. Sau cei care lucrează chiar printre șezlonguri, pe plajă. Numai că și cei care se zgâiesc la soare își dau seama că e la fel de inutil. În mare nu e nimeni. Sau și unii, profesorii, și alții – studenții, privesc spre mare cu jind, așteptând să iasă cineva care să devină, instantaneu, dușmanul lor de moarte. 

Emilia IVANCU

Asistent dr., Institutul Limbii Române, Universitatea din București și Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba Iulia

Timp de 14 ani am fost lector de limba și literatura română la Universitatea "Adam Mickiewicz" din Poznań, Polonia, aflată în misiune prin Institutul Limbii Române. În Polonia am început să scriu poezie, iar unul dintre primele texte a fost scris sub impactul pe care l-a avut asupra mea limba română rostită de studenții, colegii mei, prietenii mei. Textul care dă și titlul acestui mic articol-confesiune a fost scris oarecum în joacă, așa cum am scris întregul volum de poezie publicat ulterior. 

Motivul pentru care am început acest text prin trimiterea la anii de lectorat este faptul că, așa cum am descoperit de când am început cursurile online la Universitatea din București, acei ani au reprezentat, din majoritatea punctelor de vedere, o pregătire foarte bună pentru această perioadă de carantină, de predare exclusiv prin și cu ajutorul internetului, pentru toată metodica și didactica necesare în nebunia această de transfer și interacțiune petrecută 100% în spațiul virtual al imaginii și sunetului.

Îmi amintesc foarte bine cum, mai ales la începutul carierei mele de lector în spațiul polonez, cum nu existau decât vreo două-trei manuale de limbă română ca limbă străină și, cum biblioteca facultății nu avea decât vreo zece alte cărți decât cele ale clasicilor români, am lucrat foarte mult la elaborarea de exerciții, manuale, dicționare, ghiduri de conversație și am petrecut ore bune scanând și trimițând materiale. Uneori mă ajutau studenții să scanez textele literare pentru a le putea avea cu toții. 

Drept urmare, acum, pandemia prinzându-mă cu o multi-funcțională nou-nouță, achiziționată odată cu începerea cursurilor în toamna lui 2019, scanatul materialelor în volum mare nu a reprezentat o problemă. Mai mult, tot ca rezultat al activității de lector pe meleaguri străine, am putut ușor alege manuale și dicționare sau gramatici din biblioteca virtuală pe care o dețin și care a ajuns la un număr impresionant de titluri.

Cu toate materialele pregătite, inclusiv cu experiența de a fi folosit Skype-ul în postura de student la cursurile de galeză ani buni, după ce profesoara mea a plecat din Polonia, am descoperit că sunt printre norocoșii profesori care nu au întâmpinat prea multe probleme de adaptabilitate la trecerea la cursurile online. A fost, însă, și este, evident, o provocare, pe care, de altfel, am salutat-o de la bun început, de când s-a declarat starea de urgență și pe care cred că mi-am asumat-o atunci când am decis că meseria de profesor (și nu alta) este cea pentru care sunt croită. 

Mai mult, cred că sunt, din nou, așa cum am simțit în fiecare an de când predau, printre cei norocoși și pentru că am o grupă de studenți foarte frumoasă și foarte harnică. Toate cursurile pe care le am sunt cu grupa 9 și sunt toate de limba română. De la bun început, am fost încântată de faptul că majoritatea dintre ei, vietnamezi, sunt muzicieni. Este printre ei și o pictoriță foarte talentată din Albania, o studentă din Armenia, extrem de hotărâtă și talentată, un student libian, un student egiptean, cu toții absolut fascinanți. 

În acest context favorabil, s-au evidențiat și dificultățile. Exercițiile de pronunție, care oricum sunt o provocare suficientă și în cursurile față în față, mai ales pentru grupe de studenți atât de eterogene lingvistic, au devenit și mai dificile în interacțiunea online. Zgomotul de fond, adaptabilitatea la Skype sau Zoom au făcut cursurile mai obositoare și pentru mine, și pentru ei, plus efortul de a petrece ore bune cu ochii ațintiți în ecran și cu urechile pâlnie. Mai mult, problema înțelegerii limbii române intermediate de microfon, boxe, telefon, laptop sau tabletă a devenit una destul de mare pentru studenții străini, care oricum abia se obișnuiau la clasă cu exercițiile audio. 

În contextul în care vocea mea și a colegilor se distorsionează de la filtrul tehnologiei, până când s-au obișnuit, așa cum chiar ei mi-au mărturisit, a durat destul de mult. Dacă, în situația în care un student nu înțelegea la clasă o problemă, se putea rezolva ușor prin explicații și scheme pe tablă sau desene și corecturi pe caiete, pentru cei care au probleme și la înțelegerea limbii engleze, a fost necesară restrângerea grupei în 3 sau 4 studenți și apelarea la intermedierea explicației chiar prin limba vietnameză făcută, prin traducere, chiar de unul din studenți, în timp ce restul făceau alte exerciții.

Poate unul dintre cele mai particulare aspecte, cel puțin pentru mine, în această perioadă, este faptul că apropierea și comunicarea, precum și intimitatea dintre profesor și studenți devine mai mare. Cursurile sunt acompaniate adesea de prezența celor două pisici ale mele care apar în cadru sau se așază lângă laptop și astfel adaugă o doză bună de relaxare tuturor. Un concert cu studenții noștri online, propus de o colegă, pentru a ieși din spațiul convențional al cursurilor, ne-a transferat într-un spațiu colorat lingvistic, muzical, cultural. Emoția poate fi, în aceste cazuri, mai mare decât în sala de curs, tocmai pentru că distanța ne apropie, în mod paradoxal, mai mult.

Poate, în această perioadă, nu m-am gândit atât de mult la mine, cât m-am gândit la studenții mei – și nu o spun dintr-o falsă preocupare, ci pentru că le-am simțit îngrijorarea într-o țară străină, într-o perioadă în care regulamentele și legislația, în vremuri de stare de urgență, dublate de panica societății în general, le-au amplificat nesiguranța. Unii dintre ei au plecat acasă și ne vedem online, la cursuri, de exemplu, din Vietnam. Poveștile lor și ale familiilor lor au devenit poveștile tuturor. Am completat declarații pe proprie răspundere împreună, am parcurs vocabularul de primă urgență împreună și am fost cu ei, prin telefon sau mesaje, atunci când au avut nevoie, și în afara cursurilor. Întotdeauna am crezut că rolul profesorului nu se poate rezuma la conținutul lecției și atât, altfel, ceea ce transmite devine vânare de vânt.

Astăzi, în timpul cursurilor, am auzit un cântec de pasăre. I-am întrebat pe studenți de unde se aude trilul minunat. Una dintre studente ne-a arătat atunci un canar, "împrumutat", cum a spus ea, de la un prieten. Am ascultat cu toții cântecul de speranță, am râs, am vorbit despre lucrurile care ne țin aproape, am ascultat melodia celor de la Pasărea Colibri, iar, la final, un student a spus: "Iubesc pe toate!" Concluzia? Răspunsul la întrebarea din titlu, e greu să învățăm să iubim (în) limba română...online? îl veți putea da dumneavoastră.

Lia FAUR

Lector de limba română, Universitatea El Manar, Tunis, Republica Tunisiană

Conferențiar dr., Universitatea de Vest "Vasile Goldiș" din Arad

Noua variantă a profesorului online îmbracă diferite forme, de la lăudabil până la, uneori, lamentabil. Trecem cu toții printr-o perioadă de adaptare, profesori, elevi, studenți și părinți. Învățăm din mers, chiar dacă izolarea ne-a pus la dispoziție tot timpul din lume, chiar dacă și înainte foloseam cu succes platformele online. Educația în aceste condiții este dificilă, deloc middleclass, mai ales acolo unde elevii nu au tablete, laptopuri sau telefoane performante. Cum toți lucrează de acasă, mama, tata, copilul, o investiție în condiții de incertitudine financiară este o mare problemă pentru multe familii. Să nu mai aducem vorba despre mediul rural, despre zonele în care și înainte de criză era foarte greu să faci școală. 

Dacă te numeri printre profesorii care stau aproape de studenți, îi urmăresc cum devin seduși de curs, online nu este posibil, cu atât mai puțin pentru elevii de școală primară sau gimnaziu. Dar depășind momentul și luând situația de criză exact așa cum este, se pot găsi soluții de avarie. Empatia poate fi revalorizată. Nu este o rezolvare de durată, este fix de criză. Nu agreez acest mod impersonal de predare, dar îl practic. Circulă opinii diferite în mediul online (unde în altă parte?!), multe critici, observații tendențioase. Prea puține soluții. Și cred că aici este marea noastră problemă în a face față unor șocuri actuale sau viitoare. Ne specializăm pe critică, pe bășcălie, în loc să oferim exemple concrete de bună practică. Acum este nevoie de profesori și de medici mai mult decât oricând. Cei din urmă ne-au arătat diverse fațete, de eroi sau de lași. Tind să remarc, eufemistic vorbind, că cei lași nu aveau educație. Dar ceilalți? Tot viitorul ne va răspunde. 

Situația este asemănătoare și în Tunis. Aici universitățile au făcut apel la firme sau persoane fizice să susțină educația online, donând aparatură electronică pentru studenții și elevii cu probleme materiale. Am întâmpinat dificultăți în alinierea studenților la situația dată. Ne-am revizuit mijloacele și facem educație. Cu unii, pe platformă. Cu unii, de calitate. Cu alții, de urgență. Și e bine să discutăm realist cu ce ne confruntăm, fără cosmetizarea situației care, de durată, conduce la eșec total. 

Am norocul să fiu conectată la informații care vin de la colegii lectori de română din alte țări, care împărtășesc din experiența lor. Folosesc orice mod de comunicare recomandat de studenții mei (WhatsApp, messenger, yahoo, gmail) și platforma cu exerciții. Munca e mult mai solicitantă decât în condiții normale de curs, pentru că trebuie să mă adaptez la posibilitățile lor. Sunt răspândiți în diverse regiuni, nu le merge internetul întotdeauna, apare o problemă, și cursul trebuie reluat. Urmărim, de fapt, să nu ne transformăm în mașini și să rămânem conectați unii la ceilalți, fie și doar să dialogăm în română, la telefon, despre familiile noastre. 

Aici este un obicei foarte frumos de a întreba ce-ți face familia, numind, pe rând, mama, tata și ceilalți membri. Se leagă o întreagă poveste care include cunoștințele elementare de limba română despre casă, relief, anotimp, alimente, bucătărie. Profesorul este și psihologul, cel care menține moralul studentului, și actorul, care creează surpriza. O lecție online devine mai mult decât o serie de explicații și exerciții plictisitoare. 

O altă modalitate de a-i ține aproape, și care merge în paralel cu lecțiile, este implicarea în organizarea unor activități culturale. Izolarea înseamnă evadare în creație. Contează foarte mult profilul studentului, cultura din care vine, valorile în care crede. Tinerii sunt foarte receptivi când e vorba despre muzică, literatură, poveste, film, artă. Și asta facem noi acum. 

Studenții, în afara orelor pe platformă sau pe WhatsApp, sunt o mică, dar însemnată parte a ediției a VI-a a festivalului de literatură "Ștefan Aug. Doinaș". Cunosc deja poeme, le place Mistrețul cu colți de argint, vorbesc despre Levant și îi aud cum repetă unele cuvinte: Levant, prinț, flaut, stăpâne, neagră, mistrețul, vulpile, sânge, vânătoare, frunză. Le analizează ca pe insecte, entomologic, le întorc pe toate fețele, descoperă etimologii comune (ei vorbesc franceza, araba și încă vreo două limbi). 

Vocea lui Inès când accentuează "Stăpâne!" seamănă foarte mult cu a unei păsărele care trece pe deasupra terasei mele, acum în confinement, și lansează niște sunete scurte și ascuțite. Este un joc al nostru, de a asculta poeme și a găsi cuvinte care sună bine sau rime. Descifrează texte scurte ale scriitorilor invitați în festival. Se declară fani ai unora și fac noi descoperiri. Legătura nu a fost pierdută, discuțiile, la fel de tehnice, uneori, ca un curs, continuă pe messenger. Ne înregistrăm vocile și le dăm drumul în eter. Rolul meu este să imaginez mereu jocuri cultural-literar-lingvistice și să fiu empatică. 

Poate că printre cursurile de specializare pe care le vor face de acum profesorii se vor numără și cele despre educația pe timp de criză, în grupuri defavorizate, imaginând virtual realitatea cât mai apropiată de realitate. 

Luminița GHEORGHIU

Profesoară de limba și literatura română și de limba latină, Colegiul Național "Gheorghe Șincai", București

Au fost câteva momente în orele de dirigenție – și nu numai – când, auzindu-i pe unii elevi cum se plâng de sistem și de greutățile pe care ea, școala, le creează bieților de ei, le-am propus un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă nu ar mai exista ȘCOALA? Nu îmi închipuiam că acel exercițiu va deveni realitate, cât despre răspunsurile lor, ar merita, poate, un alt text. 

Gata! Începe ora online. Câți sunt prezenți? 28. Georgiana, pe tine de ce nu te văd? Nu-mi merge camera, doamnă. Asta ca să nu spună că nu a apucat să se aranjeze... Fără microfonie, vă rog, că am impresia că nu îmi mai aud gândurile. Nu mă pot conecta pe Meet. Trebuie să îmi dați accept. De ce nu apare cererea pe ecran? Sănătoși cu toții? Daaa... Cum vă simțiți de când nu ne-am mai văzut? Un glas timid. Confuzi... Nu întrerupeți studiul... Citiți... ascultați muzică... fiți prezenți la ore... stați cu părinții... Ne e dor să mergem la școală... Ooo! Minunat! Și câte alte replici, care deja sunt istorie și devin clișee în perioada asta. 

Pentru mine, orele online au avut două etape: întâi etapa Google Classroom, apoi platforma școlii împreună cu Meet și Zoom. După cea dintâi am rămas surprinsă de cantitatea uriașă de teme predate, care mi-a încărcat contul de mail. Nu este mult diferită de cantitatea temelor scrise de mână, în caiet sau pe fișe. Înainte mă speriau teancurile de lucrări sau de teme scrise, acum mesajele bolduite care se desfășoară, curg la nesfârșit în căsuța de mail. După cea de-a doua, ochii și urechile mele zum(z)ăie, ticăie, caută, ascultă, văd, simt, analizează, corectează, râd, bâjbâie, zâmbesc, într-un ritm frenetic și amestecat cu glasul care ar vrea să spună cât mai multe în 40 de minute (hai, 30, având în vedere că 10 minute se pierd cu bâjbâiala conectării pe Meet, care se pare că deja pune probleme) și apoi atingerea tastelor... 

Este alt mod de a interacționa, cred eu, mult mai solicitant și nu doar pentru că suntem obișnuiți altfel. Este greu, atât pentru mine, cât și pentru ei, dar nu pot trece ușor peste sentimentul bucuriei că îi văd și îi aud, îi simt altfel decât în clasă... suntem împreună profesor și elevi, străduindu-ne să facem să meargă înainte acest proces atât de blamat în ultimul timp. Mă bucur mult că suntem ca într-o oră adevărată, mă bucur și le sunt recunoscătoare elevilor mei că sunt atenți, că notează, că pun întrebări, că glumesc, că mă învață ei pe mine cum să fac pașii corecți în dansul nou printre figurile internetului. 

Totul pare că se desfășoară după tipicul clasic, predare, fixare, recapitulare, teme, întrebări, discuții. Primele ore sunt de dialog liber, pun întrebări (și eu, și ei), verificăm mijloacele pe care le avem, alegem varianta cea mai bună, platforma cea mai accesibilă, fixăm reguli. Apoi lecții, materiale, informații, format clasic, format nou (platformele au oferte variate și atrăgătoare în încercarea de a oferi facilități și acces la cele mai complexe surse de informație). Și totuși...

De când am început să predau  online, respectând orarul școlii, cu ora de 40 de minute și pauza de 10, înțepenind magistral pe scaun, în fața calculatorului și intrând prin imagine în camerele elevilor mei, realizez că nu îmi place această metodă. Școala online, teleșcoala, telemunca și altele asemenea sper că sunt doar mijloace temporare de învățare. Avaria este temporară, boala în sine este temporară. 

Deși trăim într-o perioadă marcată de tehnologie, ar fi bine să păstrăm câteva bune practici prin intermediul cărora procesul de predare-învățare este mai interesant, mai bogat, mai provocator, mai viu. Trebuie să recunosc că nu mă văd tastând, în loc să scriu pe tablă, nu mă văd vorbind în fața unui ecran împărțit în 25-28 de mini-chipuri, nu mă văd într-o clasă virtuală, ascultând un chip pe ecran, sau, uneori, o fotografie de profil, nu mă văd reflectându-mă la nesfârșit pe ecran (o lună ajunge, prea mult selfie strică), de obicei, îmi place să mă oglindesc în ochii elevilor... 

Îmi plac, de asemenea, catedra și drumurile de la catedră la tablă, printre bănci, la fereastră, în timp ce vorbesc, în timp ce ascult. Îmi place, de asemenea, că în clasă elevii sunt spontani, pe Zoom este mai greu. În ciuda faptului că în timpul unei ore obișnuite stau în bănci, elevii sunt mai dinamici în clasa reală, ies la tablă, vin la catedră cu tema, prezintă, lucrează uneori în echipă cu colegii, au perspectivă, fie că stau în prima bancă, fie că stau în ultima. 

Acum zgomotul pașilor pe holuri și în clasă a fost înlocuit cu ticăitul înfundat al tastelor. 

Acum soneria, mai mult sau mai puțin melodioasă, a fost înlocuită cu atenționarea că ora – paradoxal, de 40 de minute, – se termină în curând.

Acum știu cine vorbește văzând punctele din dreptul unui nume vibrând. Acum copiatul este mult mai ușor. Acum poate sufla la oră mama sau fratele...

Acum totul este diferit. Noi suntem încă aceiași.

Cătălina-Diana POPA

Profesoară de limba română, Colegiul Național "Vasile Alecsandri", Galați 

Au trecut aproape două luni de școală-neșcoală, iar în timpul ăsta...

M-am gândit cum să îmi fac orele în continuare, astfel încât ceea ce lucrăm să îi bucure pe ai mei, pe elevi adică, dar să și vină firesc în continuarea a ceea ce făcuserăm până atunci, să respecte programa, dar să nu se limiteze la ea, să putem folosi – creativ, eventual – spațiul restrâns în care funcționăm acum. Așa că am trimis pe grupurile de Facebook, Messenger și Whatsapp articole despre pictură, recomandări de muzică și film și am încercat împreună să găsim punctul în care celelalte arte se intersectează cu literatura. Le-am propus ca, timp de șapte zile, să fotografieze ce văd în preajma lor și să țină un jurnal în care să consemneze amănunțit ceea ce simt. Era a doua săptămână din martie și spaimele noastre, ale mele și ale copiilor, erau încă mici. Nici nu știam cum să le numim, așa că le-am zis nedumeriri, emoții și în alte feluri deloc amenințătoare. Numai uneori simțeam un nod stăruitor în gât, care cobora tacticos în piept și nu-mi mai dădea voie să respir.

Am aflat ce este acela Zoom și mi-am mutat viața toată pe platformă. Mi-a fost clar de la bun început că nu voi reuși vreodată să mă încadrez în cele 40 de minute la care eram limitată, așa că mi-am făcut abonament, după care le-am scris copiilor pe grup despre ce descoperisem, le-am trimis tutoriale despre cum se folosește și am programat primele întâlniri a doua zi. Am fost încântată. Cum altfel, dacă nicio altă aplicație nu-mi mai permisese până atunci să-mi țin ora de română în timp ce Raluca se spală pe dinți, Adelina se machiază, Ștefi și Andrei mângâie mâțele adormite la ei pe birou, iar Ana mănâncă un sandviș. De fapt, de mâncat am mâncat cu toții cel puțin o dată în întâlnirile din aceste două luni pe Zoom, hai să fim serioși! 

Am încercat să-mi fac curat în minte, așa cum ne-au tot sfătuit psihologii în perioada asta, dar nu a funcționat deloc, așa că m-am limitat la a despodobi bradul de Crăciun, care oricum nu mai încăpea în cameră din pricina materialelor mele, mutate din dulapurile de la școală. E drept, bradul era din cărți, deci că a rezistat până în aprilie nu e deloc surprinzător. De fapt, nici nu era chiar un brad, ci mai degrabă un morman cvasipiramidal de volume, avea niște decorațiuni vintage și câteva zeci de beculețe... o nebunie, ce sa mai vorbim. Am plâns puțin, foarte puțin, când n-a mai fost, dar, pentru că am avut imediat oră cu ai mei, de-a douășpea, le-am povestit râzând treaba cu bradul și tragismul situației s-a atenuat. Tristețea a dispărut de-a binelea când mi-a venit ideea de a muta ghirlandele cu lumini pe leagănul din balcon, transformat în birou, care arată acum ca o navă spațială, ce strălucește în toate nuanțele, imediat ce începe să se întunece și furnalele Combinatului Siderurgic din zare dispar enigmatic în noapte, lăsând locul unei rețele sclipitoare, care ar putea să mi se pară sublimă, dacă n-aș ști mai bine.

Am cumpărat flori compulsiv. Multe flori. Nu știu câte, dar multe, ca să-mi dea senzația că lucrez afară și ca să mă ajute să respire atunci când se instalează binecunoscutul nod în gât. Mușcate, margarete, năsturași, nu-mă-uita, panseluțe. Le-am sădit în jardiniere și în tot soiul de ghivece, le-am plivit și n-am mai uitat să le ud cum mi se întâmpla de obicei. Sau am dovedit exces de zel cu udatul, sau, pur-și-simplu, orice plantă e sortită pieririi odată ce ajunge la mine în casă, pentru că au murit toate, mai puțin o mușcată uriașă, care se îndârjește să reziste și asistă ușor nedumerită la toate orele mele de română.

Am început să primesc de la copii, în curgere învolburată, eseurile despre literatură și artă. Și jurnalele. Nu le citesc doar, ci le ascult, le adulmec, le privesc absolut uluită culorile și formele seducătoare. Asocieri surprinzătoare, dar, în esență, desăvârșite: Albinoni-Ivănescu, Vivaldi-Salinger, Chopin-Serghi, Vermeer-Joyce, Botticelli-Eminescu, Klimt-Blaga, Kahlo-Cassian. Fotografii cu ferestre, cărți, jucării, membri ai familiei, capturi de ecran de la întâlniri cu prietenii. O intimitate pentru care nu eram pregătită, o sinceritate care mă dezarmează și nevoia acută de a-i îmbrățișa acum. Chiar acum.

Și, în timp ce citesc despre micile lor frici și fericiri, despre pomii care nu au uitat să înflorească lângă geamul camerei lor, despre armata de câini, pisici și porcușori de Guineea care au grijă să le alunge tristețile, cumva, reînvăț să respir în balconul meu cu mușcată și Zoom.