Unele cărți se scriu singure. Poate pentru că au stăruit în noi o viață întreagă și s-au tot scris și scris de-a lungul anilor. Literatura autentică stă pitită în biografia fiecărui scriitor, oricât am coti-o și ne-am ascunde în spatele ficțiunii. Tata avea o vorbă atunci când simțea că textele mele se diluează și pierd din consistență: "Fă o pauză de la scris, mai trăiește-ți și tu viața ca să ai apoi despre ce scrie."

Viața bate literatura și, de multe ori, prin desfășurarea ei imprevizibilă, poate fi mai poetică decât un text scris, fie el și bun. Orice abatere de la rutina zilnică e poezie. Moartea tatălui meu e poezie. Sau a bunicului. Viața lor a fost o poezie. Mai ales a bunicului, care a luptat în al Doilea Război Mondial și s-a întors de pe frontul sovietic cu o raniță plină de povești, pe care le-am asamblat într-un volum pe care mai apoi i l-am dedicat.

Cu tata lucrurile stau puțin diferit. Dacă viața bunicului o știam pe de rost prin întâmplările lui nemuritoare din război pe care mi le povestea în copilărie, seară de seară, înainte de culcare, moartea tatălui m-a prins pe nepregătite și ne-a lăsat pe amândoi cu multe "afaceri" neîncheiate. Din cei 64 de ani cât a trăit, am făcut parte din viața lui abia jumătate, iar din ceilalți 32 de ani mi-a rămas o rememorare de câteva versuri: 

Rememorezi boacănele copilăriei cu o plăcere irezistibilă, uneori râzi în hohote, alteori plângi de duioșie, dar dintre toate năzbâtiile nu o vei uita niciodată pe aceea când ai mușcat dintr-un pahar de sticlă, însă ai avut șansa vieții să fie chiar atunci tatăl lângă tine. Nu te ceartă, nici nu te sperie, prezența lui calmă te liniștește, îți țese fără să-ți dai seama o amintire de neuitat, în timp ce degetele lui mai ușoare decât aerul ridică ciobul de pe limbă înainte să-l înghiți.

Eram conștient că voi scrie cândva un volum despre tata, poate proză, poate poezie, poate jurnal, dar nu mi-aș fi imaginat că se va întâmpla atât de curând. Spuneam la început că unele cărți se scriu singure. Portret al artistului după moarte (publicat cu multă generozitate și încredere necondiționată de doi oameni tare dragi mie, Marilena Brânda și Radu Cosma, la o editură de suflet, aceea a Universității de Vest din Timișoara) e o carte care s-a scris singură, poate versul a fost elementul de legătură mai potrivit și mai intim dintre tată și fiu. În proză, o dezvoltare prea pe îndelete a unui astfel de subiect riscă să dea în sentimentalism.

Poezia are calitatea de a elimina singură surplusul de cuvinte. Nu mi-a luat mai mult de două luni de scris zilnic și asiduu să finalizez acest volum. Dar nu e vorba de rutina scriiturii de zi cu zi, într-un program autoimpus. Această carte este total opusul rutinei. A fost o dictare interioară și nu numai. Poate un exercițiu de comunicare cu tatăl meu dincolo de viață, altfel nu îmi explic senzația atât de vie că unele versuri chiar el mi le dictează. 

În multe privințe, deși am mai publicat înainte alte două plachete de poezie, consider că acesta e primul meu volum adevărat de versuri. Granița dintre literatură și pseudo-artă e acea fracțiune de secundă în care ai sau nu curajul de a înfrunta senin și conștient o palmă părintească după ce ai făcut o boacănă:

 "totul e atât de inevitabil fiule

 încât singur îți vei da seama

că cititul cărților e lucrul cel mai de preț

din care se pot trage cele mai puține foloase

de aceea privește cu nepăsare în jur

cu ochii limpezi pe care îi ai de la maică-ta

ai mei nu mai văd decât literatură.

iar dacă într-o zi vrei să te apuci de poezie

nu există argument mai potrivit

decât sentimentul că ai spart un geam

și că în clipa următoare vei fi pălmuit

de vei avea curajul să înfrunți clipa aceea

celelalte geamuri vor cădea de la sine." 

(Gheorghe Mocuța, Învățături către fiu)