Nevoia de a fi pomenit

De aproape două luni, predăm de la distanță, încăpățânându-ne să păstrăm un soi de apropiere, de intimitate, cu partenerii noștri de dialog, creată nu de pătrunderea, prin ecrane, în casele lor, ci de lecturile împărtășite, de discuțiile în care am schimbat păreri și ne-am contaminat (ce verb blamat în aceste zile!) de ideile și de emoțiile celorlalți.

Mulți dintre profesori le-au propus elevilor sau studenților cu care lucrează să țină un jurnal de pandemie, să păstreze urma acestui timp diferit. La rândul lor, dascălii au început (sau au continuat) să scrie în jurnal, din solidaritate cu cei din băncile virtuale sau pentru a simți că timpul nu curge fără rost, ci, devenind cuvânt, se convertește în microistorie și va putea servi, cândva, cine știe cum și prin ce concurs de împrejurări, istoriei mari.

Însemnările de pe tipăriturile și manuscrisele de odinioară (de pildă, cele reunite și analizate de Ilie Corfus sau de Florian Dudaș) reconstituie spectrele unor calamități (epidemii, cutremure, incendii, invazii ale lăcustelor), dar și fizionomiile blurate ale unor oameni.

Aceste notații, adesea fugare, ne pun față-n față cu evenimentele unei lumi „care tace”. Cei care le-au așternut pe hârtie au făcut-o pentru a lăsa mărturie despre răstimpul vieții lor („să să știe”; „ca spre ținere de minte”), dar și ca pe o formă de supraviețuire a memoriei personale. Formule de tipul „mâna va putrezi, iar cine va citi, tot mă va pomeni” se întâlnesc frecvent pe filele îngălbenite de vreme.

Nevoia de a împărtăși bucuriile, dar mai ales spaimele trăite, transformă însemnările într-un soi de mini-jurnale, țesute în marginea textelor cuprinse în miscelanee. Ele ne oferă informații despre reacțiile oamenilor pe timp de pace și de război. Citindu-le, nu simți doar că iei pulsul unei societăți îndepărtate, ci te recunoști părtaș al evenimentelor, uneori foarte intime, strecurate în spațiile rămase neocupate ale foilor scrise sau împodobite cu imagini.

În caietul de modele al lui Radu Zugravu, păstrat în colecțiile Bibliotecii Academiei Române din București, există mai multe reprezentări ale Morții. Una însă reține privirea nu doar prin liniile desenului în peniță, cu cerneală neagră, acuarelat cu verde-cafeniu și liliachiu, ci și prin rândul așezat sub personajul scheletic, înarmat cu coasa și galopând triumfător peste trupurile doborâte la pământ.

Textul consemnează scurt ivirea în lume a viitorului zugrav, al cărui nume va rămâne definitiv legat de caietul ce a aparținut mai multor meșteri: „S-au născut fiul nostru, Răducanu, noembrie 6”. Este interesant locul ales pentru această însemnare: de sub copitele calului Morții răsare iarăși viața.

Când parcurgem jurnalele unor oameni de care ne despart veacuri întregi, descindem printr-o ferestruică în convențiile și ritualurile timpului lor. Devenim contemporani cu burghezul din Paris, care a surprins elemente de viață publică (politică, religioasă) și privată, din Franța primei jumătăți a veacului al XV-lea. Asistăm, prin lucarna pe care ne-o pune la dispoziție istoricul Emmanuel Le Roy Ladurie, la existențele sătenilor din satul occitan Montaillou, topite în răspunsurile din timpul proceselor desfășurate de Inchiziție, la finele secolului al XIII-lea și începutul celui următor. Ne uimim de înțelesurile religioase neconforme cu dogma sau cu învățăturile Bisericii, oferite de un simplu morar italian, Menocchio, și aduse până în zilele noastre, tocmai din veacul al XVI-lea, de condeiul lui Carlo Ginzburg.

Intrăm în universul-chilie al câte unui copist, care a avut sub ochi texte mai mult sau mai puțin importante și a vrut (sau i s-a cerut) să le trimită mai departe, adăugând uneori un semn discret al prezenței lui, în spațiul dintre poveste și cititor. Scrisul era înțeles ca o formă de prelungire a sinelui, devenea o garanție (ce-i drept, fragilă) a continuării poveștii personale.

Istoricul de artă Hans Belting a explicat seducător (Bild-Anthropologie: Entwürfe für eine Bildwissenschaft, München, Wilhelm Fink Verlag, 2001) că absența celui mort poate fi făcută vizibilă, prin prezența unei imagini. Jocul dintre descompunerea morții și recompunerea prin imagine funcționează, în lumea veche, și cu ajutorul scrisului, devenit icoana celor ce nu mai sunt.

Frica de stingerea pomenirii este un clopot ce răsună puternic în auzul lumilor vechi. Exiști, atâta vreme cât (mai) ești pomenit. Scriind, încerci să îi spui celui ce te va citi să te pomenească. Ca și în epitafuri – inscripții și ele, dar nu pe cărți, ci pe morminte –, călătorul-cititor este invitat să zăbovească preț de o rugă pentru cel dispărut.

Scriem și astăzi gândindu-ne la o formă de supraviețuire? Așternem rând după rând în jurnalele de pandemie ca să treacă mai ușor timpul, ca să deslușim un strop din ceea ce ni se întâmplă, ca să le propunem niște posibile răspunsuri celor ce vin după noi? Sau ca să ne rostească tainic numele atunci când vor citi și astfel să fim iar aduși la suprafața timpului? Pomenirea lor și a noastră din veac în veac.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Din lecturile Ancăi Eftenie: "Poate până va începe să ne fie frică unuia de celălalt.”

(J. Rulfo - Lupare)

Cartea săptămânii

Winston​ Duru'

Paul BEATTY

Recomandată de

Robert ȘERBAN

Litera

Radu VANCU - despre romane

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

CRONICHETA

Apărut, la începuturile acestui an, la New York* (Random House), romanul de debut al jurnalistei de origine indiană Deepa Anappara, Djinn Patrol on the Purple Line,* se anunță a fi un best-seller. Ian McEwan îl recomandă, considerându-l strălucit.

Rămâne de văzut dacă traducerea în limba română va așeza cartea pe raftul dedicat literaturii Young Adult sau dacă editorii o vor vedea în termenii cronicii din The New York Times - ca pe un roman suficient de promițător și destul de puternic pentru a ajunge la toate tipurile de public: Forța acestei povești constă în faptul că ne readuce cu picioarele pe pământ, dar nu în apartamentele noastre comode și ultramoderne, ci undeva mai aproape de inima Indiei.

Sandra OPRESCU

Xenia NEGREA: Și mâine?

O carte în curs de apariție, semnată de Emanuela ILIE: Corpuri, exiluri, terapii.

Autoare a numeroase studii de critică și istorie literară, profesor la Litere, Ema este cu precădere preocupată de literatura fantastică.

Evenimente

ART

Edituri mici, cărți importante

Romanul Salvă de Farkas Király (tradus de Hajnal Bara) este un document și un jurnal bine scris despre Revoluția din Decembrie. Cartea a apărut la editura Next Page, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei, al Institutului Balasi - Institutul Maghiar din București și al Erdélyi Gondolat Egyesület.

Next Page

Monografie așteptată

O carte bună, un film cu suspans

Corint

"Cine știe cât timp va trece până să se vindece rana asta morală, dacă cumva se mai poate vindeca. De altfel, toate marile zguduiri au fost urmate de prăbușiri morale, mai dezastruoase decât vărsările de sânge… “ (L.REBREANU - Gorila)

În curând - vești despre organizarea ceremoniei de decernare a Premiilor GOPO

Carte de succes

ART

Copyright © optmotive.ro