Ea pășea prin lumea aia înțolită-n blugi

Ralu. Talentul ei de tragediană, lacrimile ei izbăvitoare și energia vulcanică. Când eram doar noi doi, obișnuia să mă smulgă de pe oriunde m-aș fi ascuns prin Casa cu Lei și să mergem amândoi în oraș, gătiți de duminică, ea purtând vestigiile anilor de relaxare comunistă, când se găseau blugi și ochelari de soare, așadar purtând niște țoale americane sau germane în orașul unde uniforma era alcătuită din taioare gri și pantaloni de stofă, largi, care acopereau până la vârf pantofi negri, prăfuiți. Ea pășea prin lumea aia înțolită-n blugi, un tricou negru, pe care era sigla cauciucată Panam, cu pletele negre prinse într-o coadă de cal, sau ridicate-n vârful capului, într-un palmier care aluneca într-o parte.

Coboram de obicei la Universitate și dădeam o raită pe la Romarta copiilor, de unde nu cumpăram nimic, pentru că spiritul ei critic exacerbat omora orice: fie tenișii albi care-mi plăceau atât de mult, fie cămașa aia în carouri care credeam că-mi va sta atât de bine. ”Țărănii”, spunea destul de tare încât s-o audă și vânzătoarele împietrite de emoție. După ce pierdeam câteva ore prin magazine, fără să facem practic nimic, o luam pe Bulevard, la cinematografe, pe care le aliniam ca perlele pe o ață, analizând afișele, iar aici mai mereu stăteam cu inima cât un purice, pentru că știam că până la urmă o să pierd. În general, eu trăgeam spre un film de desene animate, sau unul cu arte marțiale, dar ea le expedia scurt (”Prostii”) și până la urmă intram la un film care de obicei reușea să mă șocheze, dar care ei îi alimenta setea de dramatism.

Într-o dimineață de sâmbătă am intrat la Cinema București și am văzut un film straniu în care femei goale se alergau prin camere somptuoase de hotel, iar un soț întors dintr-o călătorie înșelătoare își omoară soția cu un cuțit. Dar nu imaginile m-au șocat atunci, ci muzica, pentru că mi s-a părut, pe bună dreptate, că în cazul acela e mai importantă chiar decât povestea. Era acolo un dialog violent între pian și vioară, care începea domol, pentru a se dezlănțui sălbatic, și mi-am dat seama pe loc că sunetele acelea nu aveau rolul de a acompania acțiunea filmului, ci că ele stau chiar la baza acțiunii personajelor. Am reținut numele filmului, fiind atras de orice sunet exotic, iar Sonata Kreutzer avea ceva extrem, în mintea mea se transforma într-o imagine care se metamorfoza încontinuu, ca într-un caleidoscop în care sâni de femeie și cuțite însângerate se multiplicau și se reuneau într-o scenă unică. Ralu mă ținea strâns de mână și când am ridicat ochii spre ea, în întunericul sălii, am văzut că avea obrajii scăldați în lacrimi, că plângea nestăpânit, ca un om care tocmai a aflat că și-a pierdut cel mai bun prieten sau un părinte. Atunci am fost nedumerit, chiar zile la rând, de faptul că pe mine nu povestea filmului mă fascinase, ci mai curând sunetul viorii. De ce alungam din minte pianul, cel care vine în contrapunct și liniștește dezlănțuirea viorii? Îmi era practic imposibil să aud pianul, atât de captivat eram de schingiuirea acelei viori, de sălbăticia ei. Foarte târziu, după ce am ascultat de sute de ori sonata lui Beethoven, am înțeles că pentru mine vioara era Ralu, că pianul nu exista în viața noastră de cuplu.

Era probabil 1987, iar după film Ralu m-a lăsat în holul cinematografului, cât ea s-a dus la toaletă să se aranjeze, să-și refacă chipul devastat de experiența aceea cinefilă și muzicală (deși eram convins că pentru ea muzica fusese doar un acompaniament, cel mult un potențiator al tragediei vizuale), de unde a ieșit cu expresia unui om care a trecut printr-o experiență purificatoare, cu ochii încă umezi, baza gâtului stacojie, și cu o expresie de fericire pe chip, o fericire autentică și simulată, în egală măsură, ca un bolnav care s-ar fi prăbușit la picioarele buboase ale unei doftoroaie și, în timp ce mâna aceleia ar fi făcut farmecele cerute, el ar fi simțit o ușurare pe care însă ar fi știut că nu trebuie s-o pună în cârca vrăjitoarei, ci mai curând într-a unei reechilibrări subite a umorilor, o eliberare a gazelor otrăvitoare din pântece, dar ridicându-se în picioare ar fi simulat recunoștința religioasă în fața miracolului, simulare pe jumătate autentică pentru că nimic nu e mai real decât mirarea noastră în fața unei subite stări de bine.

(fragment în premieă din romanul Operațiunea Barbarossa)

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

Prozator de succes, apreciat de critica și de public, Bogdan-Alexandru STĂNESCU (n. 1979), este, printre altele, autorul romanului Copilăria lui Kaspar Hauser (2017. Premii: Premiul pentru „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu' lui Thoreau”, Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, Premiul Festivalului primului roman de la Chambery, Franța. Nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019

Cartea săptămânii

Cartea săptămânii

Recomandări

Recomandări

Oare dacă într-o săptămână am citit toată trilogia lui Philip Pullman, Materiile întunecate, și „sunt la zi” cu noul serial HBO, His Dark Materials, înseamnă că m-a prins? Cred că da. De ce? Poate pentru că este o poveste amplă și inteligentă despre căutarea adevărului, despre nevoia de compasiune și prietenie, despre puterea de a crede cu sinceritate în ceea ce dogmele resping. Dar și pentru că Pullman reușește să îmbine filozofia, religia și spiritualitatea într-o narațiune magnetică pentru copii și adulți.

Andrei Șerban

Andrei Șerban

Copyright © optmotive.ro