Cum închei o poveste?

Când ajungi la sfârșitul romanului ai inevitabil în minte vechea dispută despre final închis sau operă deschisă, iar un drac mititel îți șoptește că n-ar fi rău să-atragi atenția asupra modernității tale, lăsând totul în coadă de pește sau s-o faci pe șmecherul, încheind cu o propoziție scurtă, oarecum simbolică, ca și cum le-ai da cititorilor o pălmiță peste bot, ca să păstreze distanța. Iată două situații pe care eu le evit. Când vine vorba despre final, prima mea grijă este ca mai întâi să rezolv conflictul și abia după aceea să mă dau în spectacol.

Dar ca să ai final, mai întâi trebuie să existe povestea! Din tensiunea ei, din așteptările cititorului, se naște finalul. În Zogru, de pildă, conflictul se rezolvă în momentul în care personajul își găsește perechea. Era prizonier, iar printr-un lung șir de întâmplări, se eliberează, găsind ceea ce căutase de-a lungul romanului. Abia după aceea, am adăugat fraza de final. Ar fi putut să lipsească, dat fiind că reia ceea ce tocmai se întâmplase, dar ea are acel rol de concluzie și de rămas bun față de cititor:

Din înaltul cerului ori din înaltul lumii lui, Zogru vedea în urmă un labirint de coridoare albe, care treceau dintr-un sânge într-altul, de la Pampu spre Mânăstirea Snagov, printr-o mie de Ioniță și de Iscru, de-a lungul timpului și împreună cu el. Era legat în continuare de acest drum întortocheat și strălucitor ca un neon aprins și se simțea fericit că îl are, că îl stăpânește și că face parte din ființa lui.

Și-atunci s-a luminat până-n adâncul creierului și-a înțeles subit că el este pulsul neștiut al lumii și fiorul morții.

Cam în aceeași manieră am încheiat și Fantoma din moară. În schimb, Manuscrisul fanariot are un final închis, aproape aproape după tipicul prozei romantice. De fapt, contrar obiceiului meu, în cazul acestui roman, am scris finalul la început, înainte de-a mă apuca de scris. Aveam în minte povestea și mai ales pe Tilu, personaj mult mai elaborat în atelierul meu de creație, decât cel care a ajuns în roman. Contam pe el, pe răutățile și secretele sale, pentru a da sens conflictului general. Tocmai de aceea, finalul acestui roman are rolul unui post scriptum. Povestea putea fi încheiată odată cu semnarea contractului, însă ultima frază este pentru mine ca un fel de semnătură, ca un rezumat al căutărilor mele de dinainte de a mă apuca de scris:

Dedesubt, diacul se semnă, împodobindu-și numele cu ghirlande și săgeți, încât nimeni nu l-a putut descifra vreodată. Și pentru că în dimineața acelui februarie de bumbac avu intuiția că numele lui se va stinge, mai adăugă un rând, cu cerneala lui invizibilă, pe care abia niște ochi experți o putură citi, două sute de ani mai târziu. În finalul documentului scrie și azi : Eu, Tilu Băjescu, otrăvitorul dascălului Arghir.

Acest contract neobișnuit se păstră un timp în arhiva Doiceștilor, de unde ajunse la Academia Română. Manuscrisul arată așa ...

După ce-am publicat Logodnica, mai multe persoane m-au întrebat dacă cei doi protagoniști s-au mai întâlnit. Finalul acolo e unul oarecum deschis, în sensul că Alisa îl sună pe norvegian și se aude un declic. Nu știm sigur dacă i-a răspuns, dacă a venit după ea. Dar având în vedere istoricul personajului, care avea o obsesie în legătură cu Alisa, nu e greu de înțeles, că va veni. Confesiunea lui se termină cu această dorință, de a o învinovăți până în pânzele albe. Prin urmare, nu mi s-a părut important să insist.

În schimb, finalul romanului Homeric a fost, cel puțin, în intenția mea, deschis interpretărilor și plasat după rezolvarea conflictului. Confesiunea largă, arată o altă față a poveștii, în ideea că orice demers epic are o derulare logică și alta subiectivă, care ține de intențiile și de idealurile autorului.

Finalul unei opere epice cred că trebuie să fie onest (față de cititor) și creativ în aceeași măsură. Să pui punct și să trimiți un mic semn cititorului, ca o petală presată într-o carte, ca o boare de parfum, ca un sărut.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Cronici: El Mercurio- Santiago de Chille, Neue Zürcher Zeitung, Il Manifesto, Las Últimas Noticias, La Jornada-Mexico City, Stato Quotidiano, Turia, La Stampa, La Opinión, Beijing Daily, Il Libero, Magyar Nemzet, La Repubblica etc. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. http://doinarusti.ro

Cartea săptămânii

Cartea săptămânii

Recomandări

Recomandări

Oare dacă într-o săptămână am citit toată trilogia lui Philip Pullman, Materiile întunecate, și „sunt la zi” cu noul serial HBO, His Dark Materials, înseamnă că m-a prins? Cred că da. De ce? Poate pentru că este o poveste amplă și inteligentă despre căutarea adevărului, despre nevoia de compasiune și prietenie, despre puterea de a crede cu sinceritate în ceea ce dogmele resping. Dar și pentru că Pullman reușește să îmbine filozofia, religia și spiritualitatea într-o narațiune magnetică pentru copii și adulți.

Andrei Șerban

Andrei Șerban

Copyright © optmotive.ro