Recviem vesel pentru tata

- Măi Răducane, ce căutăm noi la prăpădenia asta? m-a întrebat tata, după ce ne-am așezat pe gradenele vechi.

Am așteptat să-și aprindă o țigară, spre a reface gestul de demult, de pe 23 August, dar mi-am amintit că se împliniseră deja zece ani de când se lăsase de fumat. O făcuse brusc, după ce un medic îl informase că, la două pachete pe zi (după 3-4 pe front), viața are prostul obicei de-a se deteriora și – la un moment dat – de-a se stinge cu totul. Ca țigara. A doua zi după vizita medicului de pe ambulanță, tata pusese la un ritual căruia i se abandonase apoi câteva săptămâni, până la desprinderea totală din mrejele tutunului. Pescuia o țigară din pachetul de Papastratos, o trecea pe sub nas, o mirosea și se uita la ea cu un amestec de tandrețe și fermitate. Pe urmă lua o scrumieră de pe măsuța de cafea și și-o așeza sub ochi, pe masa din sufragerie unde mâncam cu toții. Punea țigara neaprinsă în scrumieră, scotea din buzunarul hainei sau al cămășii o brichetă și o lipea delicat de scrumiera cu țigara înăuntru. Se uita la ceas și își cronometra cincisprezece minute de nemișcare, cu ochii fixați asupra ispitei. „Ce-i chestia asta?” îl întrebasem odată, întors de la o plimbare prin parc. „Autoeducație”, răspunsese tata, fără să dea impresia că glumea. „Cum adică?” „Am citit în Fenomenul englez al lui Dragoș Protopopescu că așa își educau englezii copiii. Îi puneau să stea un sfert de oră pe zi nemișcați, fără să facă nimic. În repaos total. Cică de-aici li se trage calmul.” Dădusem din cap mimând edificarea, însă nutrind în sinea mea gândul nepoliticos că tata începuse s-o ia razna în floarea vârstei și că de vină era tocmai abstinența tabagică.

-Vedem un meci de Divizia B plasat în meci-vedetă, după un meci de Divizia A, i-am spus făcându-i cu ochiul.

Nu era doar o mulțumire pentru experiența formatoare din copilărie, ci și un fel de a-i arăta pe viu tatii că Rapidul era atât de iubit, încât organizatorii cuplajului deciseseră să programeze Sportul Studențesc-Progresul înainte de Rapid-Rova Roșiori. De unde să știu că era ultimul meci pe care-l vedeam pe Republicii? Cum să-mi treacă prin cap că, doi ani mai târziu, Mihai Gere, directorul Gospodăriei de Partid, avea să execute ordinul lui Nicolae Ceaușescu și să asmută buldozerele asupra stadionului și a cartierului?

Străbătut parcă de fiorul unei presimțiri, tata m-a bătut cu palma pe genunchi și a spus:

-Ce lume pitorească e aici. Fără fast, fără fasoane, fără oameni de carton. Ții minte că am fost pe-aici pe-aproape acum patru ani?

Cum aș fi putut să uit? În 1978 ai mei declanșaseră Operațiunea Meditațiile, menită să mă facă să intru la facultate, în ciuda pesimismului meu fără margini. A fi student mi se părea, pe atunci, o utopie. Studenții mi se arătau ca o castă aproape nepământeană, în care simțeam că mi-ar fi fost cu neputință să pătrund. Pesemne că din masochism, ascultam la radio în fiecare vineri, la trei după-amiază, o emisiune care se chema „Student club” și care îmi sporea amărăciunea cu fiecare ediție. Tinerii din Iași, Cluj, Timișoara sau București pe care-i auzeam acolo mi se păreau locatari ai unui Olimp, unde intrai doar dacă adăugai basculantei de noroc trei cisterne de cunoștințe. Apropierea examenului de admitere mă deprima la gândul a ceea ce avea să se întâmple după eșec: o armată de un an și patru luni, urmată de munca în fabrică. Taman aici se găsise și tata să fie ironic: „Nu-i o problemă dacă pici, te angajezi la Grivița, e la doi pași. Alții străbat tot orașul să ajungă aici, tu ești la trei sute de metri. Zodie bună, Leul.”

Așa ajunseserăm împreună în Uranus, la Ruxandra și Andrei Bantaș – pe Mihai Vodă 55 – , unde fuseserăm întâmpinați de ciobănescul Cneaz înainte ca doamna și stăpâna casei să-l poftească pe tata la o plimbare prin cartier cât timp odorul avea să stea de vorbă cu cei doi profesori. Tata ieșise mestecându-și maxilarul (semn de furie abia controlată) și mă așteptase aproape o oră, regretând poate că se lăsase de fumat. Însă meditațiile de pe Mihai Vodă 55 n-au durat mult. Două, poate trei luni. O vecină a raportat cui trebuia că acasă la soții Bantaș se petreceau lucruri misterioase – și nu oricum, ci contra cost. Pe bani neimpozitabili. Silită de împrejurări și scârbită de situație, Ruxandra Bantaș, cu care aveam să fac cursul de dramă engleză în anul întâi, mi-a explicat situația și m-a pasat lui Sorin Bottez, cu care mi-am încheiat pregătirea pentru examenul de engleză și am ascultat câteva zeci de arii din opere, căci, da, așa se desfășurau la el meditațiile. Domnica Rădulescu și Mihnea Gafița, printre alții, pot confirma.

Între timp, Rapidul ieșise pe teren într-o formulă din care nu lipseau Nelu Goanță, Fane Țâră și Nicu Gheară (da, acela), pentru care galeria avea să croșeteze doi-trei ani mai târziu omagiul „Țâră, Goanță și cu Gheară, / Cel mai bun atac din țară”. Adevărul istoric era cu totul altul – printre altele, Nicu Gheară a apucat să joace doar trei meciuri pentru Rapid în Divizia A – , dar spectatorii aflaseră între timp din cărți că nu puteai lăsa adevărul să strice o poveste bună. Și tocmai când aplauzele și scandările se stingeau, unde nu-l aud pe tata că răbufnește:

-Ce mizerie! ’R-ați ai dracului să fiți!

Pe rândul din față, un nămiloi fără cămașă și cu un coif de ziar pe cap și-a rotit chintalul spre noi și a probat noțiuni elementare de cultura dialogului:

-Ce-ai, bre, îți filează wolframu’?

Cu aplombul celui care fusese descărcător în port câteva luni după venirea rușilor, tata a răspuns en beauté:

-Cui îi zici tu „bre”, bă?

Malacul s-a ridicat. Tata, la fel. În aer mirosea a încăierare de saloon, a John Wayne, Errol Flynn și Yul Brynner. Lumea din jur s-a pregătit de caft sau măcar de-un schimb muncitoresc de scuipați. Mai erau două-trei minute până să înceapă meciul și orice distracție preliminară era binevenită.

-Pă cine-njuri tu, chelie?

Am dat să intervin, dar n-am avut timp. Tata mi-a strâns încheietura și mi-a pasat consemnul: mucles. Pe urmă a ridicat mâna spre umărul stâng al nămiloiului, cu un început de zâmbet care i-a dat de înțeles că nu se punea problema unei agresiuni. L-a întors încet cu fața la teren și la tribuna de vizavi, deasupra căreia scria, cu litere roșii ca steagul partidului, PRIN SPORT LA ÎNTĂRIREA PĂCII ȘI PRIETENIEI ÎNTRE POPOARE. I-a arătat ce scria cu degetul întins, l-a bătut pe umăr, l-a apăsat ușor, ca să se așeze, și s-a așezat la rândul lui. Cei din jur și-au reorientat atenția spre gazon, unde meciul stătea să înceapă. Malacul, în schimb, s-a întors din nou spre tata, s-a uitat o secundă la mine – „Băiatu’ lu’ matale?” – și, ca membru activ al unei galerii care nu fusese membră de partid, s-a lămurit în ce consta mizeria și a conchis afabil:

-Hai că ești gigea. Mă bag lângă mata, să moară Stalin.

A urcat cu un rând mai sus, l-a dislocat pe cetățeanul aflat în stânga tatii, l-a presat un pic pe tata cu șuncile revărsate peste curea și l-a învrednicit cu un pronostic de om pentru care Rapidul nu mai avea secrete.

-P-ăștia îi descălțăm, ascultă la mine.

Pe urmă mi-a aruncat o privire evaluatoare.

-Câți ani ai, borac?

-Douăjdoi.

-Rapidist?

-Normal, a răspuns tata în locul meu, conștient că, dacă aș fi spus „polist”, cum avusesem de gând, i-aș fi compromis simpatia abia dobândită, ba chiar aș fi riscat unele neplăceri.

Să nu uităm, eram în 1982, galeriile lui Rapid și Poli mai aveau mult până să se înfrățească.

Am așteptat să treacă șapte-opt minute în care nu s-a întâmplat mare lucru și l-am întrebat printre dinți pe tata:

-Ce te-a apucat?

Atent la un dribling al lui Goanță, tata a murmurat fără să se întoarcă spre mine nici cu atâtica:

-Mâncai bătaie dacă apucai să zici.

-Nu, nu. De ce-ai drăcuit mai devreme? am insistat, lipsit de perspicacitatea zdrahonului.

-Mă pârăști acasă?

-Ei, asta-i, am pufnit.

-Hai să-ți spun de ce, a zis tata, care a observat că malacul devenise și el atent, ceea ce l-a făcut să vorbească un pic mai tare decât ar fi vrut: Fiindcă acolo, Răducane și...

S-a uitat spre nămiloi.

-Titi. Titi Șmotru, s-a recomandat acesta mătăsos, spre a-și suge apoi măselele.

-Fiindcă acolo, Răducane și domnule Șmotru (o cruce mare și ochii peste cap din partea lui Titi), pe vremea când am venit eu pentru prima dată pe stadionul ăsta, erau reclame cu Saint Marceau, Coupe Jacques-ul de la Nestor și La Perle. Acum e porcăria asta. Iar în 1946 au ținut tot aici, pe iarbă, un miting unde-au adus lozinci cu „Trăiască Armata Roșie eliberatoare”. De-asta am drăcuit.

Dacă în discuția în contradictoriu cu Titi tata mă surprinsese păstrându-și calmul, acum se făcuse vânăt la față. Noroc că Rapidul a înscris chiar atunci și l-a silit să devină din ostil euforic. În jurul nostru, rapidiștii urlau, tropăiau și ovaționau Realul din Giulești. Doar vânzătoarele de semințe își continuau turele printre rânduri și îmbiau lumea la „bostane, maică”. Inflamat la rându-mi, l-am întrebat pe tata dacă nu luăm și noi două cornete. Am simțit că mi se topește sternul sub privirea lui. Titi a intuit impasul și mi-a sărit în ajutor.

-Hai, bre, nea...

-Paraschivescu. Domnul Paraschivescu, a apăsat tata, repliat undeva în stratosferă.

-Hai, bre, nea Paraschive, ia agricole la băiat.

Mai degrabă ar fi forat râma un tunel în granit decât să consimtă tata la un asemenea afront. Mare greșeală făcusem. Unde îmi fugise mintea? Tata putea să treacă de la Mahler la Romica Puceanu, de la pantaloni scurți la frac și de la curtoazia castiliană la străfundurile birjărești ale argoului, dar îi era peste putință să accepte ideea că el sau cineva din familia lui s-ar putea înjosi în acest fel. În ochii lui, mâncatul de semințe era la fel de grav ca turnatul la Securitate. În general tolerant și gata să cuprindă necuprinsul, aici se bloca și vedea în măruntul obicei de peluză un act primitiv, gregar și dezonorant.

„Pentru Sandu Neagu, Jackie Pop și Rică, / Pentru-ntreg Rapidul cântec se ridică”, a prins să cânte lumea în jurul nostru, deși cei evocați o cam terminaseră cu fotbalul. Tata și cu mine ne-am uitat unul la altul și am dat din umeri. Habar n-aveam de repertoriul tribunei. El nu mai călcase pe un stadion de zece ani, eu începusem să aflu că „Zi cu soare, fără soare, / Azi la Poli noi venim, / Să vedem meciul cel mare, / Vocile să ne unim”. Lângă tata, Titi Șmotru se lămurise că eram străini de cauză, chiar dacă tata îi confirmase rapidismul nostru cu puține minute mai devreme. Știa și Titi, așa în pielea goală și cu coif cum se arăta, că teoria fără praxă e ca roata fără axă.

N-a mai fost nimic consemnabil până la sfârșitul meciului de pe Republicii – poate doar apelul la milostivire și rațiune al unui cetățean aflat două rânduri mai sus de noi. Gol și el până la brâu, a profitat de un luft al unui amărât de la Rova Roșiori, când se făcuse deja 4-0, și, cu mâinile pâlnie la gură, i s-a adresat arbitrului din înaltul tribunei: „Dă-le drumu’-acasă, băăăăăăă, că are de cules!” Perspectiva ruralistă a suporterului n-a schimbat nimic pe teren, dar l-a făcut pe tata să râdă până la înroșirea la față. Cu mintea mea de student la filologie în anul doi, m-am gândit că declanșatorul ilarității fusese dezacordul din îndemn. Și pe vremea aceea, ca și astăzi, miștocăreala corectă gramatical într-o tribună de stadion avea ceva nefiresc.

După meci, ne-am despărțit de Titi („Mă cheamă Ristei, nea Paraschive, da’ băieții-mi zice Șmotru”) și am ieșit pe poarta stadionului, cu gândul s-o luăm spre stația tramvaiului 3. La câtă lume era deja în stație, ne-am dat seama amândoi că ne-ar fi fost imposibil să ne urcăm în primele tramvaie, așa că ne-am pierdut pe străzile din Uranus. M-am lăsat călăuzit de tata prin labirintul de străzi pe care nu avusesem curiozitatea să mă plimb vreodată singur. Mașinile erau puține – ici colo un Trabant, o Dacie sau o Lada. Am trecut prin dreptul a trei biserici, iar în una dintre ele – Alba Postăvari sau Izvorul Tămăduirii, nu mai știu – am și intrat. Ne-am oprit în fața unei vile romanice cu etaj, am sorbit din priviri câteva case boierești cu pereții scorojiți, ne-am uitat la cascadele de iederă care se prăvăleau din loc în loc peste pereți gri și solizi, am văzut stejari somptuoși sau plopi bogați răsărind de prin curți. Tata a fost, până când am ajuns într-un târziu în stația tramvaiului 3, coloana sonoră a filmului Uranus. Și mi-am dat seama cât de multe știa despre fiecare stradă și monument, de parcă ar fi locuit acolo, nu la Piața Chibrit. L-am ascultat ca pe un ghid turistic, deși știam că nu aveam cum să țin minte tot, în timp ce pașii ne purtau pe Cazărmii, Schitul Maicilor, Zebrului, Sabinelor, Arionoaia, Săpunari, Antim, Lăzureanu sau Minotaurului. Eram asudați amândoi – și din cauza căldurii, și fiindcă străzile erau în pantă, iar după o coborâre venea automat o urcare. La șaizeci și doi de ani, câți avea atunci, tata părea dispus să meargă o zi și o noapte. Am constatat că era mai rezistent la urcușuri decât mine, pentru care excursiile cu colegii la munte însemnau doar prilejuri de băut metodic și de jucat mimă, necum de ascensiuni și fantezii alpine.

-Hai, dragă, că începusem să-mi fac griji, ne-a luat în primire mama, care ne aștepta mai devreme.

-Ne-am plimbat puțin pe străzi, fetiță. Era înghesuială la tramvai.

(De când îl țin minte, tata nu i-a spus mamei altfel decât „fetiță”.)

-Și ce-a făcut Rapidulețul?

-4-0, a raportat mândru tata.

-Eram sigură. Ți-am zis eu?

-Parcă era vorba că faci niște minciunele, am intervenit, ca să opresc euforia de cuplu.

O vorbă de atunci spunea că minciunile se aud la radio și la televizor, iar minciunelele se fac în casă.

-Să fii tu sănătos, s-au și răcit. Hai să vă pun masa.

(fragment din romanul Podul diavolului. Recviem vesel pentru tata)

Radu PARASCHIVESCU

Radu Paraschivescu (n. 1960, București) este scriitor, traducător și senior editor la Humanitas. A scris 25 de cărți, printre care Fluturele negru, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieriCu inima smulsă din piept, Omul care mută norii și Am fost cândva  femeie de onoare. A tradus peste 110 cărți din autori ca Julian Barnes, Salman Rushdie, Jonathan Coe, William Golding, Kazuo Ishiguro, William Burroughs, Stephen Fry, Alain de Botton, Nick Hornby, David Lodge etc. Este colaborator permanent al posturilor de radio Digi FM și Rock FM, precum și al postului de televiziune Digi Sport. A scris peste 3000 de articole în 20 de publicații. Are în lucru un romanul Podul diavolului. Recviem vesel pentru tata, care va apărea la Bookfest București 2020.

Opt începuturi

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

"Hai că ești gigea. Mă bag lângă mata, să moară Stalin."

Radu Paraschivescu

Cartea săptămânii

Adolescentul de FM Dostoievschi

https://carturesti.ro/carte/adolescentul-636060994

Recomandări

Recomandări

Scriitori la Carusel

Scriitori la Carusel

Carte recomandată de Anca Șurian Caproș (RRA)

Cărți de la Black Button, recomandate de Cristina Bogdan

Graffiti: o carte despre inscripțiile de pe ziduri, semnată de Cristi Nedelcu

Tudor Giurgiu, la premierea filmului “Parking"

Cătălin Ghiță, la autografe

CE SPUNE LUMEA BUNĂ

Vă mulțumesc pentru revistă, al cărei număr trimis l-am și parcurs.

Am găsit contribuții ale unor autori (Doina Ruști, Răzvan Țupa, soții Cernat...) pe care îi prețuiesc și îi citesc când am ocazia. Pe alții îi descopăr acum cu interes. Vă mulțumesc și pentru amabilitatea (dacă nu iluzia) de a crede că mi-aș mai putea găsi locul printre autori încă tineri, la cei 85 de ani ai mei.

Cât despre articole și fragmente de literatură - toate prea succinte, poate -, fac o mărturisire referitoare la primul. Sunt și eu de părere că o țară fără un partid de stânga autentic (PSD-ul e, bineînțeles, impostor) este una cu viață politică șchioapă. Personal, mă atrage cel mai mult social-democrația care, din păcate, e atât de costisitoare încât nu poate guverna multă vreme (nici în Suedia nu s-a putut). În schimb, ea lasă în urmă realizări legislative neprețuite. E destul să spun că în Franța unele datează din 1936.

Încă odată, va mulțumesc.

LIVIUS CIOCÂRLIE

Copyright © optmotive.ro

Echipa