Opt începuturi incitante de roman

Dacă romanele tradiționale începeau printr-o descriere a spațiului în care avea să se desfășoare măcar o parte a acțiunii sau a personajului principal și a mediului său, în orice caz un prim capitol care să familiarizeze cititorul cu lumea ficțională în care tocmai intrase, romanul modern încearcă să rupă orice tipar și mai ales să surprindă, să incite, să scandalizeze chiar, numai să-l facă pe cititorul din ce în ce mai grăbit să nu părăsească pagina. (Acest model „informativ” va fi deconstruit în modernitate în diverse moduri, cum procedează, de exemplu, Robert Musil în Omul fără însușiri, primul capitol intitulându-se „1. Din care, în mod remarcabil, nu decurge nimic”.) De multe ori folosim expresia „cartea m-a prins/ nu m-a prins” sau ne declarăm mulțumiți când, în sfârșit, după zeci de pagini, lucrurile încep să capete sens și să devină atractive. Strategic sau nu, unii scriitori au reușit să lanseze chiar de la începutul scrierii lor o plasă în care cititorul să fie prins pentru tot restul cărții.

Desigur, și acest aspect, precum multe care țin de percepția literaturii, conține o doză de subiectivitate, dar sunt convins că fiecare cititor reține sau își poate aminti cel puțin un început de poveste care l-a surprins sau l-a fascinat în asemenea măsură încât să devină și mai interesat de acea carte decât fusese înainte de a o deschide. Așadar, vă propun câteva începuturi de roman celebre și/sau care m-au cucerit încă de la prima lectură, în general adolescentină, a acestor texte. Am ales opt exemple, cititorului mai avizat și cu o memorie mai bună decât a mea rămânându-i sarcina să completeze această listă de deschidere.

Unul dintre cele mai citate începuturi de roman este fraza de deschidere a romanului Anna Karenina, de Lev Tolstoi: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” (trad. de M. Sevastos, Ștefana Velisar Teodoreanu și R. Donici) Cu aspectul ei sentențios, de butadă eternă, observația induce și ideea simplă că doar mariajele nefericite merită atenția scriitorului, pentru că povestea lor este unică. Fericirea este banală, o știm de la începuturile literaturii.

Și ca să rămânem în zona clasicilor ruși, nu-l puteam omite pe Dostoievski și începutul confesiv-incriminant al Însemnărilor din subterană: „Sunt un om bolnav... Sunt un om rău... Un om lipsit de farmec... Cred că sunt bolnav de ficat... La drept vorbind, n-am nici cea mai mică idee despre boala mea și nu știu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez și nu m-am tratat niciodată, deși am respect față de medicină și de doctori.” Etc. Anti-eroul care își face intrarea atât de abrupt în mintea cititorului rămâne acolo cel puțin pentru încă aproape 200 de pagini, iar eu nu pot decât să mă gândesc cu nostalgie la impresia profundă pe care acest început l-a produs în adolescentul de 16 ani care tocmai deschisese acest roman.

Una dintre cele mai șocante deschideri de roman a fost, pentru mine, modul în care Albert Camus alege să-și înceapă Străinul: „Azi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu.” (trad. de Georgeta Horodincă) Explicația vine deîndată și mai îndulcește din asprimea primelor propoziții: în telegrama care anunța moartea mamei nu era specificată și data, astfel acel „azi” se putea referi și la ziua precedentă. Îmi aduc aminte cum am analizat acest început inclusiv la cursul de pragmatică, deoarece problema pe care o ridică este exact aceea a referinței deictice care, fără informații suplimentare, te poate induce în eroare. Dar impactul asupra cititorului, pentru care moartea mamei este în sine dramatică, sporește cu atât mai mult cu cât enunțul este unul neutru, detașat și ezitant în plasarea sa temporală.

Și pentru că am menționat sensibilitățile materne ale cititorului, un roman recent al autoarei Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (2017), începe într-o manieră voit șocantă: „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.” Tot discursul tradițional despre mamă, sensibil și cosmetizat a priori, este pulverizat prin acest incipit brutal și tranșant. Bănuim că vocea narativă ar putea să exagereze, dar până să ne lămurim și să ne revenim din uluiala inițială, suntem deja bine intrați în aventura romanescă.

O altă zonă sensibilă este mereu copilăria. Astfel, la fel de abrupt și impresionant începe și un roman-cult al modernității interbelice, care îl fascinase și pe Mircea Eliade, Un om sfârșit, de Giovanni Papini: „Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie.” (trad. de Ștefan Aug. Doinaș) Romanele despre copilărie, mai ales cele ale secolului al XIX, precum cele ale lui Dickens, dar și multe dintre cele ale modernității interbelice, ne dezvăluie experiențe atroce ale unor copii aflați în cele mai dificile situații: orfani, abuzați, exploatați, umiliți, abandonați, lăsați la voia întâmplării și a unei sorți nu tocmai prietenoase. Totuși, imaginea copilăriei ca paradis terestru, la fel de des întâlnită și ea în literatură și memorialistică, combinată cu propria memorie afectivă ne face să percepem ca pe un șoc această afirmație dură și tranșantă cu care se deschide romanul papinian. Pentru că oricât de excesivă ni s-ar părea afirmația „Eu n-am fost niciodată copil”, este cert că ea anunță o biografie inedită și un caracter cu totul aparte, despre care abia aștepți să afli mai multe.

Și Orhan Pamuk își începe probabil cel mai cunoscut roman al său, Mă numesc Roșu (1998), cu un capitol care se numește „Eu sunt cadavrul” și ale cărui prime fraze dezvăluie situația stranie a vocii narative: „Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puț. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaș, nu are habar de câte mi s-au întâmplat.” (trad. de Luminița Munteanu) Citit relativ recent, acesta mi-a adus aminte de începutul romanului Tache de catifea (1981) al lui Ștefan Agopian: „Acum, când citiți cuvintele acestea, cuvinte spuse de fapt pentru o femeie, dar potrivindu-se la fel de bine și pentru mine, sunt mort. Mort și îngropat și uitat de multă vreme, de atunci, de când, într-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tânăr mă va omorî.” Promisiunea unor aventuri extraordinare, și într-un caz, și în celălalt, este lansată și cititorul va aștepta desfășurarea lor cu sufletul la gură.

Și ca să-i dăm și literaturii române partea sa de drept, unul dintre cele mai memorabile începuturi de roman din literatura noastră canonică îl reprezintă primele fraze cu care debutează Răscoala lui Liviu Rebreanu și care îi aparțin arendașului Ilie Rogojinaru: „– Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău și prost și leneș!” Pe lângă toate aceste atribute măgulitoare care introduc cititorul ex abrupto în „problema țărănească”, probabil că distinsul arendaș l-ar fi gratulat pe țăran și cu sintagma de „asistat social”, dacă aceasta ar fi existat la începutul secolului trecut. În lipsa ei, avem doar un discurs depreciativ pe care l-au construit dintotdeauna clasele mai avute în relație cu clasele sărace și exploatate în diverse forme. Cititorul, ca și companionii din tren ai arendașului, nu îl va credita probabil pe acesta, dar va căpăta instantaneu, încă de la început, o stare de iritare care va crește pe parcursul lecturii, până să atingă apogeul dezgustului în final, când țăranii neînarmați sunt vânați de armată până în casele lor, iar ultimul cuvânt îi aparține aceluiași triumfător Ilie Rogojinaru, cu opoziția firavă a lui Grigore Iuga.

În fine, unul dintre cele mai frumoase începuturi de roman îl întâlnim la Gabriel García Márquez, în fraza inițială a romanului Toamna patriarhului: „La sfârșitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru, iar în zorii zilei de luni orașul se deșteptă din letargia-i de veacuri la adierea unei brize călduțe și gingașe ce aducea un iz de mort important și de putredă grandoare.” (trad. de Tudora Șandru-Mehedinți) Regăsim aici întreaga atmosfera fabuloasă cu iz decadent care infuzează mai apoi tot romanul, în care timpul și întâmplările capătă dimensiuni mitologice.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

Opt începuturi

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

"Hai că ești gigea. Mă bag lângă mata, să moară Stalin."

Radu Paraschivescu

Cartea săptămânii

Adolescentul de FM Dostoievschi

https://carturesti.ro/carte/adolescentul-636060994

Recomandări

Recomandări

Scriitori la Carusel

Scriitori la Carusel

Carte recomandată de Anca Șurian Caproș (RRA)

Cărți de la Black Button, recomandate de Cristina Bogdan

Graffiti: o carte despre inscripțiile de pe ziduri, semnată de Cristi Nedelcu

Tudor Giurgiu, la premierea filmului “Parking"

Cătălin Ghiță, la autografe

CE SPUNE LUMEA BUNĂ

Vă mulțumesc pentru revistă, al cărei număr trimis l-am și parcurs.

Am găsit contribuții ale unor autori (Doina Ruști, Răzvan Țupa, soții Cernat...) pe care îi prețuiesc și îi citesc când am ocazia. Pe alții îi descopăr acum cu interes. Vă mulțumesc și pentru amabilitatea (dacă nu iluzia) de a crede că mi-aș mai putea găsi locul printre autori încă tineri, la cei 85 de ani ai mei.

Cât despre articole și fragmente de literatură - toate prea succinte, poate -, fac o mărturisire referitoare la primul. Sunt și eu de părere că o țară fără un partid de stânga autentic (PSD-ul e, bineînțeles, impostor) este una cu viață politică șchioapă. Personal, mă atrage cel mai mult social-democrația care, din păcate, e atât de costisitoare încât nu poate guverna multă vreme (nici în Suedia nu s-a putut). În schimb, ea lasă în urmă realizări legislative neprețuite. E destul să spun că în Franța unele datează din 1936.

Încă odată, va mulțumesc.

LIVIUS CIOCÂRLIE

Copyright © optmotive.ro

Echipa