În dimineața asta Babornița s-a întors de la piață devreme, când eu abia făcusem ochi. Mergea ca un tanc cu bateriile aproape terminate, oprindu-se din când în când și pornind vitejește de fiecare dată ca și cum i-ar fi dat cineva un șut în fund. E grasă, îmbrăcată, iarnă-vară, cu-un halat verde, peste o grămadă de țolobeturi care ies în valuri, una dintr-alta, până la colanții negri, priponiți de călcâiele lătărețe care bat tălpile unor papuci vomitați de vreun container de gunoi. Babornița chiar arată ca o magaoaie pe care o caută moartea, iar eu o văd zilnic, îi știu mersul, îi aud tusea, îi zăresc chiar și pielea capului printre șuvițele de păr linse bine în dreptul urechilor. Ea e singurul om care trece prin dreptul ferestrei mele. O văd dimineața, când iese pe poartă, strângându-și cu amândouă mâinile halatul verde și uneori o văd plecând a doua sau a treia oară, singurul suflet care ajunge sub ochii mei, căci aici se închide Fundătura Macaralei, cu două case înghesuite între grădini - a noastră și cocioaba Baborniței, care chiar acum se freacă de poarta înnădită cu tablă, trăgând după ea căruțul cu pachete, sacoșe de cumpărături, sârme și sticle goale de plastic. O pungă e gata să cadă, iar pe buza ei se preling boabe mari, roșii. Sunt cireșe. O, Doamne, cireșe moi, aproape negre, zemoase, cu carnea lipită de sâmburele bun de supt. Le văd cum ies încurcate în cozi și rămân pe trotuar. Sunt exact patru cireșe mari, adormite pe asfaltul cenușiu din fața porții pe care Babornița s-a străduit s-o închidă bine.

*

Femeia închide poarta și trage încet căruțul până în fața ușii. Își trage sufletul  și-și descheie halatul verde, iar dintr-un buzunar adânc scoate cheia. De urechea ei este legată cu sfoară o plăcuță portocalie pe care scrie cu litere negre numele și adresa. E un obiect de preț, care îi încălzește sufletul și pe care l-a cumpărat cu multe luni în urmă, din Piața Gării. Nu se știe niciodată unde te-apucă moartea, cazi în drum, vine lumea și te caută prin buzunare, dă de cheie și te duce acasă, în patul tău. Femeia bagă cheia-n broască și reflex aruncă o privire-n dreapta, la nenorocitul care stă lipit de geamul casei lui ca o momâie. E acolo, lăsat de mă-sa, cu fruntea presată de sticlă, de la ora 5, când ea s-a dus la muncă, și-o să mai stea până seara, când s-o-ntoarce. Dacă e ceva ce și-ar dori ar fi să nu-l mai vadă acolo, să se-ndure Dumnezeu și să-l ia, nu c-ar avea ceva cu el, ci pentru că i-e milă și de el și de mama lui, doi nevolnici. Dincolo de poartă, chipul Momâii pare să surâdă.

*

Pe strada linsă de soarele dimineții nu e nimeni. De-o parte și de-alta sunt două case albe, iar între ele, câmpul verde se ridică la cer. Prin geamul celei din dreapta se vede fața înflorită a unui copil, iar în stânga, dincolo de poarta argintie, se zărește silueta unei femei, înfășurată într-o mantiluță verde. Deasupra, cerul aburit pulsează ca un plămân cuprins de somn, iar pe asfaltul gri strălucesc patru cireșe de foc. 

Printre mormane de ascuțitori, pixuri, agende și cutii cu agrafe de birou, ilustrata cu cireșe se leagănă vie, bătută de pala unui ventilator.

- Cât costă fotografia asta?

D-na Neli îl privește o clipă, mai mult din datorie decât din curiozitate. Este un bărbat tânăr, genul de student care pune întrebări și nu cumpără nimic.

- E de decor. Și pentru că el nu pare dumerit, îi mai supune o dată: Nu se vinde, domnu’! E o poză de decor.

(Cireșele din asfalt în Farse, lacrimi și o găleată de sânge (vol. colectiv), Ed. Limes, Cluj, 2008)