OPTm
nr.crt.

Casa de la țară. De pe Broadway la București

Am observat în ultimul timp o tendință a teatrelor din București de a aduce în atenția publicului autori montați pe Broadway, poate în încercarea de a oferi drama tipică de familie americană și pe scenele din capitală. În ultima perioadă au avut loc trei premiere cu texte scrise de către Donald Margulies, prima fiind la Teatrul Godot cu textul său Povestiri Culese, următoarea la Teatrul Bulandra cu spectacolul Cină cu prieteni și ultima pe listă a fost Casa de la țară la Teatrul Național din București. Anterior, în 2016 la Teatrul Evreiesc de Stat, s-a montat Băiatul din Brooklyn, tot de către același autor, spectacol ce se joacă și în ziua de astăzi. Chiar dacă teatrul este universal și un text poate fi montat pe orice scenă a lumii, reprezentările născute în America din dramele familiilor de acolo își au cel mai bine ecoul fix în acel loc. Asta nu înseamnă că textele autorilor nu ar trebui aduse și pe alte scene, departe de mine acest gând, însă am observat că drama americană are ceva specific, ceva ce doar poporul respectiv poate să înțeleagă. E de ajuns să facem un exercițiu de lectură sau chiar de vizionare a unor piese de teatru scrise de autori ca Tennessee Williams, Neil Simon, Sam Shepard sau Eugene O'Neill și vom observa o asemănare în nucleul dramelor scrise de ei: multe dintre ele se rezumă la degradarea umană și la sentimentul de ratare. Problemele umane se aseamănă între ele în aproape orice colț al mapamondului, însă un dramaturg român sau francez poate va fi înțeles mai greu în societatea americană, cum este valabil și invers, și într-un fel este normal să fie așa. Cu aceste informații în gând putem aborda nouă premieră de la Sala Studio a Teatrului Național în regia lui Claudiu Goga.

Casa de la țară

Casa de la țară este un text ce pendulează între succes și ratare, între viața cunoscută și cea necunoscută a unei familii de actori. Îl putem considera și un spectacol despre drama pe care un actor o poate trăi, dincolo de luminile scenei, de ochii presei și a publicului, o dramă doar de el și de familia lui știută. Viața din afara teatrului este departe de a fi una ideală, oricât de mulți bani și proprietăți ar avea respectivul actor, iar în momentul în care adevăratele probleme ale vieții apar, toate avuțiile pălesc. Pentru că odată ce spectacolul s-a terminat, actorul iese din personaj și se lovește inevitabil de realitatea dură a vieții, viața pe care fiecare a regizat-o în felul propriu. Anna Patterson (Maia Morgenstern) este o actriță a cărei stea pe Broadway începe să se stingă, asta și din cauza vârstei, dar și din cauza rolurilor pe care le primește. Dacă citim printre rânduri și suntem atenți la replici, observăm că lumea americană a teatrului nu este una roz, mulți actori încheindu-și cariera brusc din cauza faptului că nu mai produc destui bani, prin urmare nu atrag public, iar producătorii văd teatrul doar că pe o modalitate de îmbogățire. Iar îmbătrânirea și nervii ne sunt expuși în scena în care împreună cu Susie (Cătălina Mihai/Măruca Băiașu), Anna repetă pentru o nouă piesă în care va fi distribuită și anume Profesiunea Doamnei Warren, scrisă de Bernard Shaw. Anna își pierde rapid răbdarea, aruncă textul în perete, într-un fel anii petrecuți pe scenă au început să lucreze împotriva ei, lăsându-se pradă disperării și nemaiputând să își repete textul în liniște. În paranteză fie spus, Profesiunea s-a jucat și la Teatrul Mic chiar cu Maia Morgenstern în rolul principal, spectacol regizat de către Claudiu Istodor. Elliot Cooper (Marius Manole), fiul Annei, este cel care are cel mai mult de suferit din cauza meseriei pe care mama sa a avut-o, fiind povestea clasică a fiului căruia, deși a avut tot ce își dorea din punct de vedere material, i-a lipsit dragostea maternă. Ca să parafrazăm o celebră peliculă, Elliot poate fi considerat rebelul fără cauză al spectacolului, un om pe care lipsa iubirii mamei l-a marcat într-un mod profund. Spre finalul actului doi asistăm la o confruntare mamă-fiu, în care toate durerile și frustrările ies la iveală, fiind unul dintre momentele de cumpănă din economia spectacolului. Din nefericire, pe lângă lipsa iubirii, la Elliot se mai pune ca presiune psihică și faptul că este un actor fără succes, iar discuțiile despre asta îl afectează profund. Scrierea unei piese de teatru în care își exteriorizează emoțiile nu-i aduce niciun fel de satisfacție sau aprobare din partea celor din casă, în momentul când aceștia o citesc în debutul celui de-al doilea act. Walter Keegan (Marius Bodochi), tatăl lui Susie, și relația acestuia cu mai tânăra actriță Nell (Raluca Aprodu) zguduie bunul mers al casei, Walter fiind și cel care reușește să-i taie elanul lui Elliot, creându-se astfel un conflict între generații. Domnul Keegan este un actor de succes, care însă a renunțat la zona teatrului pentru a merge în zona de serial de televiziune și film comercial, practic irosindu-și talentul pe producții de categoria B. Declamația acestuia referitoare la calitatea teatrului este dureroasă, oferindu-ne așadar o privire în culisele vieții actorilor de teatru americani. Prin urmare, sentimentul de ratare de pe scenă a fost înlocuit de succesul de pe micul ecran.

Michael Astor (Gavril Pătru) este și el prezent în acest tablou, fiind un vechi prieten de familie. Nell are o tendință de a seduce toate prezențele masculine din casă, lucru ce-i pune în evidență feminitatea, dar și puterea de fascinație pe care o exercită asupra oamenilor. Am putea spune că toată piesa stă sub semnul lui Kathy, fiica răposată a Annei, care s-a stins după o bătălie cu o boală incurabilă, fapt ce l-a marcat profund pe Elliot. De aici vor pleca numeroase drame și intrigi în relațiile de familie, evenimente pe care spectatorul le va descoperi de-a lungul celor trei ore de spectacol. Piesa are o curgere lentă, iar cele trei ore pot fi destul de obositoare pentru spectatorul ce nu este obișnuit cu drama de situație. Reperele temporale sunt marcate scenic printr-o proiecție, spectatorul știind mereu la ce distanță se petrec scenele una de cealaltă, prin urmare cronologia este bine stabilită. Scenografia semnată de Corina Grămosteanu este una ce ne dezvăluie o casă de actori bine plătiți, cu un amestec de stiluri, însă care dă oarecum o senzație ciudată. Este ca o energie care a fost prezentă, a apus acum mult timp, iar membrii casei ar încerca din răsputeri să o reînvie, însă fără succes. Prin așezarea elementelor de recuzită, a scărilor, a ușilor, dar și a luminii destul de reci, spectatorului i se transmite o atmosferă destul de neprimitoare, este clar că ceva se va întâmpla în casa respectivă. De apreciat este felul în care se deschide și se încheie spectacolul, cu lumina unui reflector care se plimbă pe decorul casei, parcă explorând și căutând ceva ce nu se găsește. Dacă stăm să analizăm piesa, fiecare personaj este într-o căutare, fie că vorbim despre celebritate, iubire, faimă, apreciere ș.a.m.d. Însă această căutare este de cele mai multe ori sortită eșecului din cauza contextelor și intrigilor apărute.

Atât autorul, cât și mulți critici au comparat Casa de la țară cu piesele lui Cehov, susținând că atât drama, cât și comedia acestuia plutesc peste acest text. Într-adevăr, se pot găsi multe asemănări, însă recomandarea mea este să nu se vizioneze piesa ca o montare după Cehov sau raportată foarte mult la dramaturgul rus, pentru că există posibilitatea ca spectatorul să plece dezamăgit. Așa cum spune și Margulies, există arhetipuri cehoviene prezente, însă ar trebui să ne raportăm mai degrabă la dramaturgii americani decât la cei ruși când vedem această piesă, deoarece societățile sunt complet diferite. Montarea lui Claudiu Goga nu este una facilă, spectacolul nu este unul relaxant de weekend, cum s-ar putea crede, deoarece pune niște probleme de viață destul de intense, iar la aplauze chiar au fost spectatori care aveau lacrimi în ochi. Distribuția este însă una de excepție, iar jocul actorilor oferă un plus de valoare textului, mai ales în momentele intens dramatice. Pentru că în fond și la urma urmei, viața de culise a actorului o știe cel mai bine un actor, iar acest lucru se vede și în cadrul interpretativ. Totuși, dacă se dorește o înțelegere mai amplă a contextului piesei, recomand familiarizarea cu autorii menționați in prima parte a cronicii și cu textele scrise de ei, pentru că efectul va fi unul mult mai puternic.

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). Trebuie trimisă până pe 25 mai 2022, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 27⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

Alexandru Lamba este un povestitor în acord total cu tema, fără nesiguranțe, fără balast. Povestea este importantă pentru el, iar personajul este întotdeauna veridic și memorabil, nu atât prin portret, cât prin atitudini. Deși proza din acest număr al revistei este mai mult un exercițiu, anunță excelentul roman, recent apărut, Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, prin umor, prin tipul de imaginar.

Doina RUȘTI

FILMELE REVISTEI

ERATĂ

Fotografia de pe coperta numărului 27 aparține Iuliei Pană

Cartea săptămânii

 

LITERA, 2022

Ambasada Irlandei dă startul unei expoziții inedite: Bloodlines: Dublin to Transylvania, the making of Bram Stoker’s Dracula. La vernisaj participă Excelența Sa, Dl. Paul McGarry,

ambasadorul Irlandei, la București.

Evenimentul, găzduit de Castelul Bran, se va întinde între 12 mai și 12 noiembrie 2022.

Curator: Cătălin D Constantin, antropolog, profesor la Facultatea de Litere din București.

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

ART, 2022

NOU

LITERA, 2022

 

Ligia Pârvulescu recomandă

Copyright © optmotive.ro