"Sunt mulți copii în Afganistan,

dar prea puțină copilărie."

"Un roman extraordinar... povestea a doi prieteni în Afganistanul anilor '80, desfășurată pe fundalul unei țări cu o cultură fascinantă. Un roman clasic, care te emoționează până la lacrimi". (San Francisco Chronicle) "Un roman puternic, în care evenimentele politice, chiar dramatice precum cele prezentate în Vânătorii de zmeie, sunt doar o parte din poveste. Khaled Hosseini ne oferă o poveste vie și captivantă, care ne amintește cât de mult timp oamenii din acea zonă s-au străduit să învingă violența și brutalitatea care, din păcate, continuă să-i amenințe și astăzi." (The New York Times Book Review)

Așa este prezentat și promovat primul roman al lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, tradus de Mihaela S. Oprea-Aron și apărut în 2010 la Editura Niculescu. O decadă mai târziu, la aceeași editură, însă, avea să reapară într-o ediție cu totul specială, alături (și) de celelalte două romane ale scriitorului – Splendida cetate a celor o mie de sori, Și munții au ecou.

Din citatele de mai sus, și nu doar (vezi site-ul dedicat autorului, în special prezentarea despre cartea Vânătorii de zmeie (The Kite Runner), se prefigurează ideea că romanul lui Hosseini impresionează din cel puțin două perspective majore: pe de o parte, copilăria – ca temă perenă (nu întâmplător, cartea este dedicată și "tuturor copiilor din Afganistan"), iar pe de altă parte, prin cultura și istoria unei țări exotice – Afganistanul – ca fundal narativ, ca spațiu de desfășurare al principalelor evenimente.

"La vârsta de 12 ani, într-o zi întunecată și rece din iarna lui 1975, am devenit ceea ce sunt azi". Așa alege să își înceapă destăinuirea personajul-narator, Amir, într-un amplu proces de analiză a conștiinței. Astfel, capitolul I (datat Decembrie 2001) deschide porțile către demascarea unui "monstru" omniscient, care nu se lasă desprins de/din viața protagonistului, numit Trecut – "... așa cum am aflat din proprie experiență, e greșit ce se spune despre trecut, că poți să îl îngropi. Pentru că trecutul își face drum spre lumină cu ghearele. Privind în urmă, îmi dau seama că de douăzeci și șase de ani încoace scrutez aleea acea pustie". O posibilă salvare, vine tocmai prin vocea lui Rahim Khan, prieten al lui Amir, care telefonându-i din Pakistan îi dezvăluie că mai "Există o cale de a fi din nou bun". Această cale, constituită ca ispășire a vinii neasumate, deci eliberatoare, presupune un întreg proces de patimă, de durere, de inițiere, de descoperire, de suferință etc. E lupta sinelui cu sinele. Câștigă cineva lupta, așadar?

Prin toate acestea, și nu doar, cititorii sunt puși în ipostaza de a fi martorii unei spovedanii individuale – unde procesele mnezice îl vor ajuta pe protagonist la reconstituirea istoriei personale (ca fiu, ca soț, ca prieten, ca refugiat etc.), dar și a istoriei colective: "M-am uitat iarăși în sus, la cele două zmeie. M-am gândit la Hassan. La Baba. Ali. Kabul. M-am gândit la viața pe care o trăisem până în iarna lui 1975, cea care a schimbat totul. Și care m-a făcut ceea ce sunt azi". De aici încolo, textul se îndreaptă spre un traseu cu sens unic – al confesiunii directe.

Cartea poate fi divizată în două părți simbolice – numite impropriu, în urma lecturii, astfel: Copilăria din Afganistan (I) și Refugiul în America & revenirea în Afganistan (II). Punctul de delimitare între cele două părți îl constituie momentul refugiului. E deopotrivă ruptură și un nou început. Volumul atinge o serie de subiecte sensibile (cu atât mai mult cu cât contextul zilelor de astăzi este unul tragic), printre altele: migrarea, războiul, refugiul etc. Alături de acestea, Hosseini e un constructor de poveste – creează și conduce ingenios, în același timp, destinul unei familii – intrigă, răsturnări de situație, conflict, prietenie, iubire etc.

Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, trad. Mihaela S. Oprea-Aron, București, Editura Niculescu, 2020.