Repetiții la pian. Bar întunecat. Fețe neclare. Emoțiile de dinaintea fiecărei reprezentații. Rutina se repetă. Clienții arată mereu la fel pentru Biralbo. Un nume neobișnuit pentru un spaniol neobișnuit. Santiago ar fi fost prea obișnuit pentru acest pianist... incert. Să rămânem, așadar, la Biralbo. Biralbo cel tăcut. Biralbo cel introvertit din trioul muzical al barului Viena. Biralbo cel îndrăgostit, în barul Lady Bird.

Pare că aceste toponime nu sunt alese la întâmplare. Ambele îndeamnă cititorul să viseze cu ochii deschiși, alături de pianistul nostru, la alte împrejurimi decât obișnuitul San Sebastián. Dar niciunul dintre aceste toponime nu poate rivaliza cu Lisabona (Lisboa, în spaniolă). Lisboa cea îndepărtată și plină de promisiuni de fericire alături de misterioasa Lucrecia. Strivită parcă de umbra lui Malcolm, această ființă fragilă simte în sfârșit nevoia să se elibereze, să trăiască pe deplin. Epifania are loc într-un moment parcă regizat, în timp ce ascultă pentru prima dată interpretarea la pian a melodiei "Lisboa", executată, cum altfel, de Biralbo, într-unul dintre rarele lui solouri. Ajunși până aici cu lectura, am zâmbi ironic și plini de susceptibilitate dacă cineva ne-ar spune că, peste trei ani, Biralbo, devenit Giaccomo, nu se va mai recunoaște cântând la pian, într-o înregistrare păstrată de iubita lui, Lucrecia. Dar da, acest lucru chiar se va întâmpla, pentru că viața nu promite să fie blândă cu ei. Nu sub auspiciile unui suflet viciat de nevoia de a se îmbogăți, precum cel al lui Malcolm.

Biralbo și Lucrecia se despart și se regăsesc de mai multe ori, fără ca naratorul ascuns parcă după copertina inexistenței să omită să înregistreze vreo astfel de ocazie. Există un EL care narează tot ceea ce se întâmplă, dar nu ni se dezvăluie nici măcar printr-un accident. Niciunui personaj nu îi pronunță vreodată numele, deși aproape toate intră în contact cu el, în situații grele sau foarte grele, pentru că cele fericite se evaporă până să ajungă naratorul nostru fantomatic să le descopere.

Cu toate acestea, romanul lui Múñoz Molina ne atrage, ne îndeamnă să nu întrerupem lectura, pentru că există mereu șansa ca în următoarea pagină să apară din nou fugara Lucrecia, intangibilă precum imaginea Lisabonei în ceața memoriei. Memoria lui Biralbo, a naratorului fără identitate sau a noastră?

Antonio Múñoz Molina – Iarnă la Lisabona, Leda, 2009