Mai existau după‐amiezi când te pierdeai în faţa monitorului, privindu‐i fotografiile, apoi citeai versurile pe care i le‐ai scris, te enervai, parcă erai într‐un text absurd, ai fi vrut să mai citești conversaţiile, dar nu mai puteai, consistenţa relaţiei tale umane cu ea părea din ce în ce mai incredibilă, parcă era materia unui vis, a altui vis, culmea era că încă nu o visaseși vreodată la propriu, la cât erai de obsedat, nu‐ţi place cuvântul "obsedat", probabil deoarece îţi dă o senzaţie de vulnerabil, de psihopat, preferai "bântuit", aveai din ce în ce mai multe mustrări de conștiinţă, o aveai, vezi bine, încărcată de atâtea mustrări, la spovedanie ai spus doar că ai păcătuit cu gândul, dar tot nu te liniștiseși, tot o vedeai peste tot, dedublându‐te, te priveai, te observai și spuneai că mari sunt tainele fiinţei umane, adică nu prea mari, aproape caraghioase, priveai oamenii pe stradă și‐ţi ziceai, câţi oare se gândesc în același timp la mai multe femei, la mai mulţi bărbaţi, duc vieţi duble, triple în interiorul lor, ori pe reţelele de socializare, oare cât de mult vor conta acestea la judecata de apoi, dacă va exista una, dacă apoiul nu este mereu, în fiecare zi, dorul era ca o înfometare, da, înţelegeai băieţii de la "Dotan", fredonai "Hungry", ori stupida aceea de melodie a Lidiei Buble, cu "Simţim la fel", care se auzea peste tot când aveai relaţia aceea de tot râsul, amantlâcul acela de pluș și de tastatură, de telefon și de, de, de, îţi era doar dor, dar aveai gratii solide la închisoarea sufletului tău, dorul stătea acolo, sirenă sfârșită, monstru înlănţuit, șobolanii părerilor de rău mișunau peste tot, doar pe pătrăţelul de cer care se vedea dincolo de gratiile de la fereastră zburau păsări fericite că nu se întâmplase mai mult, iar apoi păsările acelea sau unele dintre ele se preschimbau în pterodactilii din Jurrasic Park și sfâșiau certitudini, lăsând urme însângerate pe care îngerul tău păzitor, virtual sau nu, putea citi "dar dacă", "dar dacă" și culmea, cineva parcă o ștersese și din viaţa reală ca și din cea virtuală... Deși, uitai mereu, doar ea te ștersese pe tine, te blocase! Cu sânge rece ori...

O, era oribil! Dacă virtualul era pentru ea realitate, erai mort și în realitate! Și, dacă vreţi să știţi, tot ce fusese vulgar, pornografic, nu mai conta absolut deloc... sau aproape!

(Pirapitinga, Brumar, 2018)