Așadar, o întâmplare care m-a umplut de jenă? Păi, să vă povestesc una...

Trebuia să te duci pe chei și să sari în Dunăre făcând "bomba" cu genunchii la piept; dacă te ținea curajul, o comiteai de pe macaraua portuară. Trebuia să plonjezi de pe bac. Trebuia să te duci cât mai mult în larg, acolo unde domneau vârtejurile. Cam astea erau "legile hormonale" ale verilor la Brăila. Dacă erai băiat și nu te țineau balamalele pentru aceste activități de kamikaze, riscai să acumulezi niște frustrări.

Credeam că lăsasem în urmă neajunsul de-a nu ști să înot. Eram în vara din a IX-a spre a X-a. Și mi se aprinseseră călcâiele după o fată din cartier. Ana. Și ei i se aprinseseră călcâiele după mine. Deci ne aflam la paritate. Cu călcâiele aprinse, ne-am dus la bazinul Liceului Sportiv, care funcționa în regim de ștrand. Marmura de pe jos frigea, plopii din jur foșneau, Ana era superbă. Nu-mi plăceau blondele, dar ea îmi plăcea. Iar costumul de baie inducea formelor ei o vână tahitiană. Era cu doi ani mai mare decât mine, spre desfătarea orgoliului meu de mascul imberb.

Bazinul era o relicvă doldora de oameni. Prinzându-și părul în coadă, după ce ne-am lăsat prosoapele, Ana a fugit din tribune și a sărit în apă cu grația unei sirene. A ieșit la suprafață tocmai la cealaltă margine a bazinului și mi-a făcut semn să vin după ea, mâna ei îmi zicea "Hai, ce mai stai?". Știam în ce mă băgasem. Dar frica de penibil, de a-i spune că eram tufă, că eram un brăilean defect, cu trupul inadaptat gravitației danubiene, era mult mai puternică decât teama de-a sări în bazin. Încercam să par relaxat, oricum nu reușea să-mi depisteze de la acea distanță angoasa acvatică. M-am apropiat de margine fără pic de ezitare, am tras aer în piept și m-am împins în călcâiul drept, cu piciorul stâng lungit ca într-un pas de scafandru. M-am dus la fund ca toporul. Nimerisem fix în partea cea mai adâncă a bazinului.

Următorul cadru: sclipirile vagi de lumină strecurându-se prin viermuiala de picioare care călca apa deasupra mea. Un nor de tălpi și o armonie a lipsei de griji, sub care eu și secretul meu spăimos, creaturi condamnate la viața de uscat, căutam o soluție. "Acum să te văd, Liviule...", vorbeam în gând, cu gura umflată de aer, cel mai prețios element chimic care mă despărțea de moarte. Câteva bule mi-au evadat pe nări și-mi venea să le prind și să le îndes la loc.

Au mai trecut câteva secunde hiperdilatate, un timp infinit măsurat în bătăile tot mai accelerate ale inimii, până când mi s-a aprins beculețul: mersul astronautului. M-am lăsat în genuflexiune și m-am propulsat. Am început să sar ca un cosmonaut. Cei aproape 190 de cm mi-au fost de mare ajutor, fiindcă mi-au permis să ajung rapid la suprafață. Trăgeam aer, apoi mă duceam iarăși la fund; înghițeam o gură disperată de oxigen, urmată de o nouă scufundare și mai disperată. Până când, din câteva astfel de salturi ridicole, am simțit între degetele mâinii salvarea: șanțul de sub marginea bazinului.

Ținându-mă de acea balustradă minunată, mi-am ascuns bărbia-n piept și-am început să respir adânc, desfătându-mă epuizat cu fiecare înghițitură de O. Hărmălaia din jur însoțea actul meu de supraviețuire ca acele aplauze automate din sitcomurile americane. Tremuram din toate încheieturile și-un viermișor negru-mi săpa prin galeriile minții: faptul că șarada mea fusese demascată, faptul că Ana asistase la acea gimnastică a neputinței. Compunându-mi o mască destinsă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, m-am uitat după ea. Mă simțeam deja ca un rahat, eram convins că, scârbită de jalnicul meu spectacol, își luase tălpășița.

Mâhnirea s-a evaporat peste câteva clipe, când am simțit un sărut pe ceafă. "Unde ai fost? Că nu te-am văzut..." Am respirat ușurat, impostura îmi era intactă. Se lipise cu sânii de spatele meu și-mi vorbea la ureche: "Hai să dăm câteva ture de bazin". Am strâns din ochi, zicându-mi în minte: "Fuck! Inventează, băiete, ceva! Repede!" Mă tachina mușcându-mă încet de ureche. "Haideee!" Și-atunci, din negura minții, a licărit scăparea. M-am întors spre ea și am întins de sub apă piciorul stâng, cuprinzându-mi între degete un fald de piele de pe femur, după care i-am spus cu un facies de durere: "O crampă musculară. Nu știu, poate că am călcat ciudat înainte de-a sări în apă. Se mai întâmplă, nu?" A schițat un zâmbet neîncrezător. Se uita fix în ochii mei; avea lobii urechilor înroșiți, îi stătea atât de bine cu părul lins de apă, cu obrajii îmbujorați de cloramină. Cum să mint ca un porc o asemenea frumusețe?

Privirea i s-a îngustat. Încerca să-mi cotrobăie prin gânduri ca un test poligraf. Aia din retinele ei era încă neîncredere sau capitulare? Degetele ei n-au întârziat răspunsul, descleștându-le pe-ale mele de pe balustrada ce-mi păzea minciuna. M-a mușcat jucăușă de umăr. Degetele mele s-au predat, asta pentru că trebuia să-i demonstrez autenticitatea acelor crampe musculare. Și m-am dus teatral la fund. Însă când am vrut să mă întorc la suprafață pentru a-mi relua pledoaria, am descoperit-o plutind deasupra mea. Privirile ni s-au ciocnit. Își băgase capul sub apă și mă studia cu chipul aureolat de părul acum despletit. Gorgona cercetându-și victima.

Văzând că mă urmărește, am plusat. Ca să fiu convingător, am început să șchiopătez pe sub apă, cu dinții încleștați spre ea și ținându-mă de coapsă. Scăpam dramatic bule prin colțurile gurii. S-a scufundat după mine și m-a cuprins de subsuoară. M-am propulsat în tălpi și am ajutat-o să mă care la suprafață. Ce-a urmat? M-a îmbrățișat strâns, ca pe-un erou, de parcă dezamorsasem sub apă o bombă din al Doilea Război Mondial. "Iartă-mă, n-am știut că-i atât de grav!" Mi-am proptit bărbia în scobitura gâtului ei. Spășit. Liniștit. Satisfăcut. 

Finalul cerea o cameră video. Și camera să dea zoom in. Un zoom in ce-ar fi surprins, cu maximă acuratețe, zâmbetul viclean care mi se-nălța încet din colțurile gurii.