OPTm
nr. 99/12

Dracula 600

În 2031 și-ar putea sărbători a șase suta zi onomastică. Și-a dat seama de asta înaintea celui mai recent interviu acordat revistei Rolling Stones, în momentul când a fost felicitat cu ocazia împlinirii a cinci sute nouăzeci de ani. Nu-și amintește de când nu mai ține asemenea socoteli și, pentru câteva momente, i s-a făcut o poftă teribilă să-și înfigă colții în jugulara tânără și pulsândă a jurnalistului, alt obicei pe care nu-l mai practică de multă vreme. Acum există atâția donatori, dispuși să-și deschidă venele doar pentru a primi puțină atenție din partea lui, că ar putea crea cu sângele lor un ocean în miniatură. Asta îl face să se simtă ca un animal ținut sătul, de teamă să nu i se trezească instinctul de ucigaș.

Să ne continuăm exercițiul de imaginație și să-l vizităm pe contele Vlad (vechile denumiri nu mai sunt rostite în prezența lui, cu toate că în privat oamenii continuă să-l numească Dracula, Dracul sau Țepeș), retras pe timpul zilei în castelul Bran, redobândit de la statul român după și-a exprimat dorința să revină în țară. Ferestrele clădirii au fost modernizate cu geamuri care nu permit să treacă razele soarelui, așa că faimosul personaj nu mai e nevoit să stea ascuns în spatele unor draperii groase sau în vreun sicriu – obicei de care a scăpat cu greu și la care mai revine doar ocazional.

Suntem în anul 2031. Contele Vlad arată la fel cum îl știm din manualele de istorie, același nas lung și subțire și aceiași ochi mari și hipnotici, doar mustața i-a dispărut. A renunțat la ea la sfârșitul anilor 1970, fiindcă una dintre multele lui concubine i-a spus că îl face să arate ca un pedofil. Mai există ceva schimbat la el, și abia când îl privim cu atenție ne putem da seama că pe figura lui s-a impregnat o expresie de plictiseală. Contele Vlad împlinește azi șase sute de ani, iar pe holurile castelului nu se-aude niciun zgomot de petrecere. Singur în camera lui, departe de șușotelile celor doisprezece amante sezoniere și ale infirmierei care are grijă să sustragă din brațele acestora doar atâta sânge încât să nu le dăuneze în vreun fel și să i-l ofere lui, proaspăt și cald, în pahare de cristal. Stă în fotoliu, cu paharul în mână, și se uită la soarele filtrat de geamul anti-UV, înfruntându-l ca un câine care îndrăznește să privească în ochi leul aflat în spatele gratiilor. Sau poate așa a fost la început, după montarea noilor geamuri. Acum nici obiceiul ăsta nu-i mai trezește vreun sentiment.

Contele Vlad, numitul Dracula, se plictisește. E de înțeles, după ce ai făcut toate lucrurile posibile. A fost pictor, poet, muzician, actor (preferând roluri primejdioase, cascadorii complicate pe care să le pună singur în scenă). La începutul anilor 2000 se oferea să testeze toate noile invenții și experimente ale oamenilor de știință. Cu atât mai periculoase, cu atât mai bine. Pentru o perioadă a luat locul manechinelor din automobilele supuse la teste de accidente. Sub supravegherea farmaciștilor, a folosit noi medicamente și tratamente, ceea ce a dus la descoperirea unor leacuri pentru boli considerate incurabile. A lucrat ca pilot de testare și s-a prăbușit de patru ori. Când a izbucnit incendiul din Texas, cel din 1947, s-a oferit voluntar să lucreze ca pompier și s-a aventurat în cele mai primejdioase locuri. Desigur, de fiecare dată a folosit o identitate diferită. N-ar fi dorit nimeni să aibă de-a face cu el dacă ar fi știut că-l aveau în față pe Dracula, monstrul însetat de sânge, făcut deja faimos de Bram Stoker și Hollywood – chiar dacă acele vremuri fuseseră de mult lăsate în urmă. Din când în când, mai deschidea la întâmplare Cartea Recordurilor și alegea o provocare care-i atrăgea atenția. Astfel, a reușit să bată recorduri la Cele mai multe zile petrecute fără mâncare și apă (trei săptămâni), la Cea mai lungă perioadă de stat sub apă, atârnat cu capul în jos (șase minute), Supraviețuirea celor mai multe lovituri de fulger (de zece ori) și altele asemenea.

Tot din dorința de-a încerca ceva nou, la puțin timp după redobândirea reședinței din România, contele Vlad și-a anunțat candidatura la conducerea țării.

Mihail VICTUS

Mihail Victus (n. 1986, București) este autorul romanului Fracturi (2019), laureat al Premiilor Cristian Săileanu pentru romane publicate în 2019 și nominalizat la Cele mai bune cărți ale anului 2019 - Agenția de Carte. A obținut numeroase premii pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc. Din decembrie, 2014, investește o parte din timpul liber pentru revista digitală LiterNautica, în calitate de co-fondator și administrator. În 2018 a fost inclus pe platforma 100 Absolut Artists. mihailvictus.eu

Echipa
Arhiva

 

PRINT 11⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Laurei Sorin descinde din stilul alert al jurnalismului care a consacrat-o, adăugându-se un imaginar matur, un respect evident față de poveste, și o compoziție echilibrată.

OPTm

audiobook

 

Vedenia

de Vitalie Vovc

a nins, și a viscolit vuind peste oraș.

apoi a crăpat gheaţa din piață

și din copci au ieșit foci și morse hidoase

și urși polari cutreierau printre case

iar în deschizături de clădiri

se vedeau pinguini

clocind ouă de crocodil

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA

Recomandată de Doina Ruști

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

ART

Ștefan Câlția, Albastru de hotar, Galeria Annart, curator: Vladimir Bulat. 7 decembrie 2021-15 ianuarie 2022

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

GRATUIT

Contemporary Literature Press

În curând

LITERA

ART

Copyright © optmotive.ro