OPTm
nr. 99/12

Dintre paradoxurile morții

Astăzi, poate mai mult decât oricând, mi-am dat seama că drumul vieții mele are o singură țintă clară, certă în proporție de 100%. Moartea. Am realizat asta în timp ce conduceam pe un anumit bulevard care se intersecta cu multe alte străzi, străduțe și alei, iar mintea mea îi căuta bezmetică denumirea uitată într-un cotlon rămas fără lumină.

Aaaa! Am exclamat cu voce tare și ton de revelație, orientându-mă în spațiu. Ultimul „a" a ieșit, însă, sugrumat, pentru că, aceeași secundă mi-a revelat faptul că niciun drum nu are un capăt mai palpabil decât viața însăși.

Întâlnirea dintre minte, suflet și moarte – în forma ei latentă, mi-a adus în prim-plan o serie de paradoxuri asupra cărora mă aplec, notându-le într-o ordine omenesc-subiectivă.

Primul paradox

În fiece zi ne luptăm cu noi înșine, cu restul lumii, cu morile de vânt, doar-doar am obține măcar una, două certitudini atât de necesare pentru a ne „priponi" existența, aflată aparent altfel în bătaia vântului. Suntem pregătiți, la orice oră din zi și din noapte, să dărâmăm munții, să cucerim Everestul, să traversam Dunărea înot (de-a lungul, împotriva curentului), toate cu scopul de-a simți că am mai bifat un obiectiv și că ne-am redefinit cu o bifă în plus, că suntem cu o unitate mai puternici astăzi, vineri, față de ieri, joi. Dar și cu una în minus prin comparație cu sâmbătă. Iar pentru asta vom folosi ziua de vineri la maximum: ne vom schingiui masochistic până vom reuși să mai atingem un obiectiv, cincinal sau imediat, din lista care ne conferă contur și consistență. În lipsa ei, „vântul" ne-ar lua pe sus și ne-ar duce, asemenea prafului, de colo-colo. Dar la cât de abruptă și definitivă este moartea, viața nu e, oare, prin comparație, doar un praf în ochii noștri? Nici nu clipim de două ori și iată-ne față în față cu ea. Cărei nevoi umane îi răspunde starea aceasta de „consistență" pe care o căutăm cu frenezie? Nu cumva doar iluziei noastre vremelnice de veșnicie?

Al doilea paradox

Când nu bifăm obiective, suntem ocupați să facem planuri. Și plănuim, și plănuim, zi de vară până-n seară. Planificăm, la minut, activitățile de weekend, concediile de vară (când bradul de Crăciun tronează încă în sufragerie), educația copiilor care nu se află încă în stadiul de morulă. Ne simțim bine știind că vom face (credem) anumite lucruri exact așa cum le preconizăm. De fapt, cu toții suntem mari amatori de statistică având la bază predictorii vieții. Alegem variabilele pe care le considerăm de o importanță colosală, le introducem în formule complexe și calculăm de o sută de ori, până nu ne mai dă „cu virgulă". Mai mult, de când cu așezarea la loc de cinste a icoanei capitalismului, planurile au fost investite cu și mai multă greutate, fiind generatoare de statut (un cuvânt care și-a schimbat atât de mult înțelesul încât ar putea fi, la fel de bine, înlocuit cu orice substantiv comun precum putere, rang sau șmechereală), pe care ne luptăm și mai abitir să-l obținem.

Chiar dacă planurile sunt tot un fel de „priponire", ar trebui tratate separat, măcar datorită încărcăturii umoristice care se ridică deasupra atunci când le așezi în vecinătatea morții. Pentru că moartea nu ține cont de ele, nici cât ar ține cont câinele maidanez de locul în care își face nevoile.

Al treilea paradox

La loc de mare cinste stă „dorința perpetuă de acumulare" - înger căzut, de modă nouă și miros prea puternic de cash, care ne dă iluzia aripilor de care avem atât de multă nevoie pentru a căpăta un contur, a ne face planuri mărețe și a ne stabili obiective pe masură. Acumulăm pentru noi și pentru copiii noștri, acumulăm pentru weekend și pentru „peste cinci ani". Acumulăm uneori cu mult mai multă râvnă decât ne trăim viața, facem un scop din asta și, nu de puține ori, un veritabil modus vivendi. Uităm de noi, de bun-simț și de reguli. Și după ce weekend-ul trece si este luni, uităm abrupt de reușita pentru care am acumulat și envizajăm agoniseala necesară pentru weekend-ul ce vine. Și dacă nu mai vine?

Al patrulea paradox

Și ne grăbim. Suntem mereu pe fugă. Ne dorim mereu „să se termine odată". Să treacă repejor... Să vină, mai repede, momentul în care... Și el, momentul ăsta, trece de parcă nici n-ar fi fost și iată-ne intrând, cu avânt, într-o nouă grabă, pentru a îmbrățisa o nouă dorință de „mai repede". Orele fug încolonate, ordonat, una după alta. Rămân în urmă și nici că se mai întorc. Fiece clipă, fiece zi trec și duse au fost... Și fiecare e în felul ei. (Chiar dacă uneori simțim cum rutina ne sufocă. Care rutină, de fapt?! Când doar umbrela este aceeași, în timp ce toate celelalte sunt diferite) Și noi facem slalom printre clipe, determinați peste poate să ajungem primii la linia de... sosire, îmbogățiți cel mult cu imaginea obsedantă a culoarului pe care am alergat o viață întreagă.

Al cincilea paradox...

este cocktail-ul în care se topesc cele patru paradoxuri de mai sus, un cocktail pe care îl bem zilnic, pe nerăsuflate, în fața celor care ar trebui să reprezinte ingredientul minune al acestui amestec – cei care ne înconjoară și ne transformă în ceea ce suntem, dincolo de corpurile cu termene de garanție. Uităm că nu sunt veșnici. Uităm că nu suntem veșnici.

Avem nevoie sa uităm ca să putem trăi, dar, oare, cât e trai și cât e simulacru?!

Atât. Acum merg să mă bucur de lucruri mici și neînsemnate, fără patalama de statut sau de obiectiv, lucruri care fac să crească în mine viața și care, paradoxal, mă ajută să uit, ca să pot să trăiesc fără a mă preface.

Petra MARINESCU

Lector (Universitatea „Danubius”, Galați)‚ cu un doctorat în sociologie și studii universitare in jurnalism, este autoarea a numeroase scrieri academice, publicate în țară și în străinătate.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 11⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Laurei Sorin descinde din stilul alert al jurnalismului care a consacrat-o, adăugându-se un imaginar matur, un respect evident față de poveste, și o compoziție echilibrată.

OPTm

audiobook

 

Vedenia

de Vitalie Vovc

a nins, și a viscolit vuind peste oraș.

apoi a crăpat gheaţa din piață

și din copci au ieșit foci și morse hidoase

și urși polari cutreierau printre case

iar în deschizături de clădiri

se vedeau pinguini

clocind ouă de crocodil

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA

Recomandată de Doina Ruști

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

ART

Ștefan Câlția, Albastru de hotar, Galeria Annart, curator: Vladimir Bulat. 7 decembrie 2021-15 ianuarie 2022

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

GRATUIT

Contemporary Literature Press

În curând

LITERA

ART

Copyright © optmotive.ro