OPTm
nr. 85

Bloc 15C, scara 2

Este cel mai important bloc din București, pentru că în el m-am născut eu. În jur se bate mingea în draci, se aud țipete din curtea școlii, se face politică pe banca de sub corcoduș, se sparg semințe de dovleac în dinți, mașini rulează cu viteză, se aud manele. Un zumzet nesfârșit, asta ar înregistra o dronă survolând cartierul zile la rând. Specia umană dezamorsată în acest experiment urbanistic eșuat care e Dristorul: străzi de toate mărimile, în toate direcțiile, sufocate de mașini, mărginite de o parte și de alta de blocuri aproape la fel. Oameni încruntați de griji, aparent agresivi. Și încă nu am spus niciun cuvânt despre ce se întâmplă dincoace de pereți, dar de asta mă voi ocupa imediat.

Stau la scara 2, etaj 1, apartamentul 61 și blocul nostru, deși are doar opt etaje, e deservit de două lifturi.

Boierie, ai fi tentat să zici.

Cu atât mai mare e frustrarea când foarte des se întâmplă să nu funcționeze niciunul. Și nu mai vrea nimeni să fie administrator. (Taică-meu dă din clanță că ar face și că ar drege, dar când ultimul administrator a dispărut cu tot cu fondul de rulment putea să se ofere el voluntar, că tot îi place să facă socoteli pe un caiet, să vadă pe ce i se duce salariul.) Doamna Nuți, soția lui, a rămas ca gluma zilei: nu numai că bărbată-su a dat Bucureștiul pe Roma plus o amantă tânără, dar are și răspunderea banilor lipsă. Mama zice că în locul ei ar vinde apartamentul și și-ar lua viața de la capăt în alt cartier, că orașul e mare. Dar cu cine să plece taică-meu?

Când eram mic, o singură dată i s-a pus pata că el o înșală cu una, doamna Niculescu de la personal. Fiind colegi, i s-a părut ei că aia îi zâmbește mai altfel și că și taică-meu vorbește mai afectuos cu ea, dar doamna Niculescu era cu vreo zece ani mai mare ca el.

Ca să se convingă că nu e așa, mama l-a întrebat ce naiba a văzut la baba aia și când el i-a ars o palmă, ea i-a spus plângând: Știam eu, trântore! După ce că stai fără să faci nimic de parcă ai mâinile paralizate...

Pun pariu pe orice că doar i-a plăcut să o vadă pe mama geloasă. Nu arată ca și cum ar putea stârni vreo pasiune, nici măcar uneia cu zece ani mai mare ca el.

Din blocul nostru au plecat foarte mulți. Frate-meu a plecat și el în Italia, dar nu vreau să vorbesc despre el. Nu-mi trimite bani, haine, iPhone, nimic așa cum a promis. Nu știu unde muncește, dar am impresia că nu face cine știe ce purici. Vorba unui unchi de-al nostru care povestea despre un văr îndepărtat care lucrează în Calabria, la o herghelie: „la trei vorbe una e în italiană, sofisticat tare, dar altfel vine aici cărând după el miros de bălegar de acolo."

Dracu știe ce o face frate-meu pe acolo, am înțeles că înșiră niște cabluri electrice subterane pentru un nou tronson la metrou.

Din blocul nostru au plecat mulți. La etajul trei, un băiat, Dan, e în Anglia, specialist în stupi de albine. Când mama vorbește cu mama lui Dan am impresia că mama ar putea deveni o mare scriitoare, așa de mult îl laudă pe frate-meu care nu ne sună și nu ne scrie de luni de zile. Dar e și ea mamă și frate-meu nu poate fi mai prejos decât Dan cu albinele lui.

De mine nu are cu ce să se laude că m-au prins chiar după ce trăsesem un joint. Taică-meu, cât e el de bou, i-a picat fisa că ceva e în neregulă cu mine: aveam pupilele prea dilatate și de-abia scoteam câte un da sau nu. Și alb la față ca hârtia.

Cine i-a pus să se întoarcă mai devreme acasă? Eram în starea aia când ți se rupe de tot și când m-au somat să le dau țigările, mai aveam una și le-am dat-o. A aruncat-o în wc și a tras apa.

„Uite cum se duce un milion jumate", am oftat.

„Un milion jumate?!

„Vezi că-ți pare rău? Puteai măcar s-o dai și tu cadou la vreun boschetar."

„De unde ai tu trei milioane?"

Am uitat să spun, când tragi un joint ai creierul aproape stins, ca și cum e alimentat de o baterie consumată, și mai ales la cifre nu ești bun deloc. Îmi amintesc când nu puteam să țin minte cât e ceasul din sufragerie până în dormitor. Era important să-i spun unui prieten cât e ceasul, așa că m-am dus să mă uit de trei ori și tot aiurea i-am spus minutele. Să zicem că vedeam că era 7:23, dar în zece secunde nu-mi mai aminteam nu aproximativ ceasul, ci nici măcar una din cele trei cifre. Nu-mi aminteam nici pe 7, nici pe 2 și nici pe 3.M-am uitat la el cu o privire tâmpă. Îmi venea greu să vorbesc și nu-mi păsa de consecințe. Oricum nu-mi pasă de consecințe, dar atunci când mă uitam la perdeaua de la geam cum se umfla de la vânt, efectiv simțeam cum aceeași adiere ajunge la mine și îmi curbează sufletul. Mă simțeam convex, ca să zic așa. Auzeam zgomotele mult amplificate, păcăneli în pereți, troliul liftului pornind la opt ca și cum era la mine în cap.

„De unde trei milioane?"

„Aia care ai fumat-o, un milion jumate, plus aia care e pe canalizare, alt milion jumate. Total trei!"

„Aa...", am rostit indiferent.

Fiu-miu, mă rog la Dumnezeu să termine a doișpea.

Nu poate să-i spună asta maică-sii lui Dan, așa că mă laudă și pe mine. Că fac sport, că vreau să mă duc și eu în Italia la frate-meu, dar nu știu dacă nu e mai bine să fac facultatea aici, că acolo e mai dificil la început până prind italiana. Într-o zi o să-mi notez tot ce spune mama despre mine. E clar că pe mine mă iubește mai mult, dacă mă laudă fără să fac nimic.

Lângă noi stau două măicuțe. După sarafanele gri și baticul cu margine albă, sunt catolice. Le văd câteodată când scot cheia să descuie și atunci îmi încetinesc pașii, că la noi pe coridor e cam întuneric și mi-e nu știu cum să le fac să creadă că mă apropii să le dau una în cap. S-au întâmplat multe lucruri la noi pe scară, e normal ca lumea să fie precaută.

De exemplu, lângă lift cineva a depozitat o ladă mare din lemn, cu capac, ca o ladă de zestre. Într-o noapte, un drogat a trecut de interfon, căuta un loc liniștit după ce se înțepase în venă și i-au căzut ochii pe lada aia, în care s-a băgat cu totul. Dimineață a lătrat pechinezul lui Pișpi (așa îl poreclește mama pe un vecin care e mai mic de înălțime ca nevastă-sa) neîncetat la ladă și când Pișpi a deschis prudent capacul, a găsit o aschimodie de om, numai oasele de el, vânăt la față. Murise de la supradoză. Ce moarte. Într-o ladă de la etajul unu al unui bloc în care nu cunoști pe nimeni. Era mai mare ca mine cu patru ani și culmea e că taică-meu auzise prin ușă niște gemete venind din direcția lăzii (la un moment dat chiar a întredeschis ușa), dar cu toate insistențele mamei, nu a vrut nici să investigheze, nici să sune la poliție.

Așa că după ce m-a prins în plin trip, i-am tăiat-o:

— Băi, boule, mai bine taci dracu’ și zi merci că nu am ajuns să mor ca ăla, în ladă. E marijuana, legală într-o grămadă de țări din Europa, ok!? Nu e heroină. Am fumat și eu să mă relaxez un pic sau crezi că e așa ușor să stai în casă cu niște tâmpiți ca voi?

Blocul e bej deschis, pe colț. O scară e pe Lugojana, cealaltă pe Răcari, drept pentru care mama când are blocaj nervos și rămâne fără cuvinte, atât își mai aduce aminte să-i spună injurios: Măi, răcare! Doar din dicționar am aflat de ce se alege cu-o palmă peste față: răcar înseamnă paznic la vaci. Taică-meu nu e deloc văcar, din contră, e citit, asta face de cum ajunge acasă. Își ia o carte și citește. Inclusiv la masă, în timp ce bagă absent dumicați în gură, cu cealaltă mână ține romanul deschis la pagină, mereu atent să nu-l murdărească. După liceu a dat la facultatea de piscicultură, dar nu a luat. Mama în schimb nu a luat la istorie. Nu cunosc pe nimeni care să fi menționat vreodată facultatea de piscicultură, nicăieri, niciodată, nici măcar la televizor. Tata e un tip deosebit dacă a ales să dea la piscicultură, chiar dacă nu a luat. Până la urmă a ajuns pompier într-o fabrică, ceea ce mă distrează la culme pentru că nu știu de ce în filme există fantezia asta cu pompierii sexy. Nu! Dacă arăți ca taică-meu nu poți agăța decât cel mult din alea ca Niculeasca.

Blocul următor pare lipit de noi, dar dacă te uiți atent, nu e. Dacă te urci pe bloc trebuie să faci un pas de pe unul pe altul – sunt vreo douăzeci de centimetri distanță. Din cauza asta, iarna, dormitorul lor e mai friguros, un perete e mereu înghețat. Mama zice că locul ăla dintre blocuri e lăsat ca o ghețărie, cade zăpadă, nu ajunge soarele niciodată și șuieră vântul în continuu. Știți povestea cu Prometeu care fusese aruncat în lanțuri de Zeus și din când în când venea un vultur care îi smulgea din ficați? Mai rău era dacă doar îl arunca în deschizătura asta dintre blocul meu și 16 C și rămânea înțepenit acolo. Mama e un Prometeu modern, pentru că e prinsă ca în chingi în căsnicia asta care a aruncat-o într-un dormitor friguros, iar taică-meu e vulturul care-i mănâncă ficații.

De fapt, blocul nostru ar putea fi folosit pentru un studiu psihologic de anvergură. Dacă ați cunoaște viața și ocupația fiecărui locatar din blocul nostru, s-ar putea extrapola și trage o concluzie despre starea întregii țări. În blocul meu sunt copii, pensionari, taximetriști, asistente, învățători, strungari, bolnavi, femei gravide, avem cum am spus și un doctor, avem o familie de țigani cu trei copii dintre care doi la pușcărie, avem și foarte mulți șomeri. Nu avem preot, nu avem politicieni, diplomați, arhitecți și nici artiști în general, dar avem un polițist și un afacerist. Ce nu avem din păcate aici, în bloc, cel puțin la scara mea, sunt tipe care să arate bine.

Pe polițist îl cheamă Cristi și are patima jocurilor. Locuiește cu nevastă-sa și cu maică-sa într-un apartament de trei camere. Acum zece ani era cu păcănelele, pierdea salariu după salariu la păcănele, acum a evoluat, le pierde la pariuri sportive. Maică-sa a fost administratoră la liceu, dar cum fiu-su a intrat în datorii serioase, până la urmă nu i-a mai ajuns salariul, de doi ani îngrijește de bătrâni în Italia și-i trimite lui banii. O să spuneți că exagerez: frate-meu în Italia și el, Dan în Anglia, mama lui Cristi în Italia și nici măcar nu am terminat. Soția lui Pișpi e și ea în Italia. Întâi a plecat una din fete și le-a lăsat lor copilul de doi ani în grijă. După un timp a găsit o altă bătrână și pentru maică-sa, așa că Pișpi a rămas să-și crească nepotul, deh, bunic tânăr, are 50 de ani că fie-sa s-a pus pe făcut copii din liceu. Tanti Loredana e și ea bunică tânără, la 48 și zvonul e că s-a cuplat acolo cu un italian și nu o să mai vină niciodată înapoi acasă.

Chiar lângă noi stă o familie liniștită. El e electrician, ea s-a pensionat pe caz de boală. Fata lor e frumoasă, brunetă cu ochii verzi, dar s-a mutat de câțiva ani cu prietenul ei cu care s-a și măritat. Cu doamna Maria merge mama la biserică duminica. Frate-meu, când încă era aici, mi-a povestit o fază tare cu doamna Maria. S-a întâmplat într-o vară, eu eram într-o tabără în clasa a 9-a, iar părinții plecaseră la Pitești, să o viziteze pe bunică-mea. Frate-meu era la mare, așa că mama lăsase cheile la vecina noastră de nădejde, ca să-i ude mușcatele de pe balcon. Frate-meu a agățat o tipă la mare și cum la cort nu era un sex destul de confortabil, s-a gândit să vină mai repede acasă cu ea, cât apartamentul era vacant. Tipa avea fantezii cu bondage și nu știu de unde a făcut frate-meu rost de o pereche de cătușe ca să o mulțumească legând-o de calorifer sau cu mâinile la spate, să o satisfacă total așa cum tot ea îi cerea. Habar nu avea frate-meu că doamna Maria are cheile de rezervă. Ce tare ar fi fost, cum e ea cu biserica și sfântul duh, să fi intrat peste ei și să-l găsească pe frate-meu abrutizând-o pe aia – dar nu s-a întâmplat așa. Ei au plecat, frate-meu a lăsat cătușele în buzunar la pantaloni și, fiind caniculă, și-a luat unii scurți. Când a venit doamna Maria să ude florile, apartamentul era gol, dar pantalonii lui frate-meu, în dezordine, aruncați pe podea, ceea ce femeia, de modă veche, nu a suportat să vadă. I-a ridicat să-i aranjeze frumos pe spătar și atunci din buzunar au căzut cătușele.

Câteva zile mai târziu, doamna Maria, foarte inocentă, nu știa cum să o felicite pe mama că a reușit să intre frate-meu la poliție. Dar mama, bineînțeles, știa că frate-meu nu are nicio treabă cu poliția, așa că a negat, nedumerită.

Și de atunci a ieșit zvonul că frate-meu e la SRI sau oricum polițist în civil, sub acoperire. Frate-meu și poliția, să mori de râs.

Pare o glumă, dar cred că problema aici în bloc e că unii oameni au evoluat prea mult, iar alții prea puțin. Ca și cum nu e de ajuns prețul pe care îl plătești că ai aflat compoziția universului, cu abundența prafului cosmic și a materiei dark care chiar și ca simplă informație te copleșește prin greutatea ei anorganică, trebuie să te ajustezi la inconsistența precarei existențe de zi cu zi: mustrările mamei că nu ai știut să alegi bine merele în piață, stresul că ți-ai crăpat ecranul mobilului și nu vrei ca ei să observe înainte să-ți dea niște bani promiși.

Stând în camera mea, aud mișcarea planetelor, exploziile solare, bârfele care trec prin pereții subțiri ai apartamentelor.

Dristor, cartierul meu, e într-un fel o imitație jalnică a suburbiilor din filmele americane cu gangsteri și polițiști, iar asta pentru că mulți dintre interlopi și mulți dintre polițiști încă stau cu părinții.

Spuneam de acel minuscul locaș̦ în care un tip s-a ghemuit trăgând capacul lumii și al vieții peste el, când lada de zestre goală sau ce era i-a devenit sicriu. Dar înainte să fie lada aia acolo, într-o noapte, s-a strecurat după ușa liftului un câine vagabond și când a venit prietenul meu cel mai bun, Darius, să mă ia „să bântuim" prin cartier, l-a compostat de gambă. A făcut injecții anti-rabie în burtă zi de zi, timp de două săptămâni. Dacă venea un pic mai devreme, câinele ăla ar fi salvat viața unui om, mușcându-l sau făcând gălăgie.

De ce ar lăsa niște oameni normali un câine vagabond, în bloc, noaptea? Pentru că, în ciuda interfonului, există așa-zișii dubioși, cum îi numește mama, care se pot strecura în spatele locatarilor în scopuri numai de ei știute. De un interfon poți trece, dar de un câine rău care doarme la lift, nu.

După mama, oamenii se împart în două categorii: oameni la locul lor și dubioșii. Stai în mașină cu geamurile trase și motorul oprit mai mult de cinci minute? Ești dubios. Dar la fel de dubios ești și dacă te învârți în jurul blocului nostru de câteva ori și te vede ea de la balcon.

– Din păcate, chiar și în blocul nostru s-au infiltrat mulți dubioși, îi spune lui tata, reamintindu-i să verifice dacă a încuiat ușa la intrare.

Car și eu o groază de tinichele de coadă, dar un singur lucru mă absolvă în ochii ei de tot.

Mă știe de când eram mic și neajutorat.

E o zi neguroasă, atât de neguroasă încât, întins pe canapea, văd fuioare de ceață ieșind prin covorul camerei mele. Uneori mă simt închis într-o sală de așteptare fără ferestre, fără bănci, fără priză pentru încărcător, în care aerul condiționat e nereglabil și e frig. Nu-i nimic de făcut acolo decât să cauți prin coșul de gunoi ziarul de ieri intact printre ambalaje de fast-food rupte. E cumva plăcut să afli din ziar că mai există și alții care au probleme, sau cel puțin cu o zi înainte articolele menționează că așa stătea treaba. Apoi un joint tras până la capăt mă face să văd și jumătatea plină a paharului. Pereții se acoperă de un tapet în forma viselor mele, un fel de vie tânără, verde, vie. Perechi și perechi de butuci cresc unul dintr-altul iubindu-se vizibil, prin lăstari. Prin mijlocul viei trece un râu în care ea plutește pe o saltea gonflabilă roz, doar ea și cu mine știm că aerul dinăuntru e din plămânii mei, încă fierbinte – acest secret care ne leagă. Nu mai contează trecutul, iar viitorul, așa cum e normal, nici nu mai există. Sunt în prezent, un prezent care îmi aruncă brutal în ochi (așa cum ți-ar arunca nisip un alt copil pe terenul de joacă) senzații ce-mi țin mintea ocupată. Culori, sunete și foarte multe zgomote. E ca și cum îți poți auzi proprii atomi din corp ciocnindu-se unii de alții. Pare înfricoșător, dar nu la fel de înfricoșător cum e să te gândești la viitorul incert ce-l așteaptă pe unul ca mine, născut într-o țară în care fiecare îl fură pe celălalt și în care nimeni nu are încredere în nimeni. Oricine e privit cu suspiciune, cum, de altfel, nu există om realizat despre care să se spună că a reușit onest. Averea implică, în cel mai bun caz, folosirea unor relații de foști securiști, informații la negru plătite cu bani grei, șpăgi pentru luarea contractelor.

Este o laudă să se spună despre tine că ești doar puțin pătat.

Așa că sunt și eu, la nivelul meu, urmărit de sindromul oamenilor-iceberg. Știu că ceea ce văd alb și strălucitor e frumos, dar mai știu și că 90% e întunecat, sumbru, gata să-ți dea lovituri fatale. Apoi mai trag un fum și tot ce rămâne e o feerie de gheață plutind într-un dans acrobatic pe ape.

Cornel BĂLAN

Prozator, impus în peisajul literar prin romanul Escroc SRL, câștigător în 2013 al concursului de debut Humanitas/Unicredit și laureat al Festivalului Primului roman, de la Chambery. Au urmat romanele * Liftul (2019), și *Ultima Armată (2020). Prezent în publicațiile românești din țară și din Canada, scrie proză scurtă, eseul editorial etc. Este unul dintre fondatorii revistei LiterNautica. Cornel Bălan s-a născut în 1972, în București. Este licențiat al Facultății de Construcții București, MA în inginerie mecanică, Ottawa University (2004).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Ramona Boldizsar reconstituie și participă în același timp, două calități ale povestitorului de vocație, esențiale pentru a genera ceea ce numim atmosferă epică. La acestea se mai adaugă un narator ludic, focalizarea pe amănunt și elementul-surpriză de la final. Și mai scrie și poezii, așa că vă dați seama cum va fi romanul ei când va fi! Un bestseller garantat.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

RAO, prin Libris

Recomandată de

Ligia PÂRVULESCU

ART, 2021

Carte ecranizată (Mel Gibson și Sean Penn)

LITERA, 2021: pachet promoțional

Recomandarea lui Ovidiu ȘERBAN

 

Cărturești: vol I-II

Dracula: foileton. Vă așteptăm!

Un roman-cult, într-o colecție populară

LITERA

Trafika - un număr dedicat literaturii sârbe

Institutul European, 2020

O carte explicită, populară; la Humanitas

Copyright © optmotive.ro