OPTm
nr. 86

Casa

Întunericul îl înghițise pentru o secundă, așa se simțise momentul ăla când a fulgerat și s-a făcut liniște, când noaptea a înghițit satul cu totul și lupii au început să urle cât mai aprope de el. Asudase peste tot și simțea tricoul jilav sub cămașă, transpirația de la subraț îl ardea, de parcă, frecându-se, pielea începea să se jupoaie pe interiorul brațelor. Își simțea gambele încordate, gata să cedeze, nu era făcut pentru alergat. Dacă ar fi putut să se oprească măcar pentru o clipă să-și tragă sufletul! Să scape de gâfâiala asta din piept care-i strângea splina și frica care-i făcea stomacul să bolborosească. A strâns tare din fese când s-a izbit cu bărbia de pământ. S-a ridicat, cu hainele și pielea murdare, bărbia julită și plină de noroi, și a început să urce în continuare pe dealul ăla nenorocit și abrupt. 

Vocea lui Mihail îi răzbea încă în urechi, îi auzea cuvintele și anxietatea părea să-i despice pieptul în două, o senzație familiară pe care o mai experimentase doar în copilărie când vedea monștri în colțurile camerelor. Imediat ce aprindea lumina, dispăreau, ca să reapară de îndată ce mama lui părăsea camera. Lampa de pe noptieră alimenta umbrele. Atunci, la adăpost îl ținea doar pilota aruncată peste cap. Scenariul cel mai clișeic transpus pe pământul ăsta alunecos și moale de la ploaie. Strânsese de mai multe ori din ochi, zbierase, se ciupise, dar știa deja dinainte că totul era cât se poate de real. Nici nu visa să se uite în spate, așa cum în copilărie nu avusese vreodată curajul să se uite noaptea sub pat. Avea impresia că, dacă o s-o facă, o să vadă unul din boturile lupilor aproape de el, gata să-i amușine degetele înainte să le înfulece. Își strânse mâinile în pumni, tare. 

Nu știa prea bine ce-l făcuse să ia decizia asta. Cu câteva zile înainte cineva îi povestise despre fostul lor coleg de facultate care se întorsese în casa părintească și ducea o viață aproape habotnică, deși nimeni nu știa nimic despre orientările lui religioase, dar mereu fusese un tip spiritual și superstițios. El însuși și-l amintea pe tipul masiv și mustăcios și ritualurile lui ciudate, atenția la zilele săptămânii și privirea întunecată, bombănind într-o limbă străină de fiecare dată când era deranjat. Dar își amintea și cum sărise în fața mașinii să-l salveze pe Mihail, un gest care nu-l caracteriza și pe care nu-l putea înțelege deloc. Ce bizar că în toți acești zece ani de când nu se mai văzuseră, nu se gândise nici măcar o dată la asta, de parcă-i ieșise cu totul din minte. Și-a strâns lucrurile, a luat trenul și s-a înființat acolo. N-a fost greu să-i găsească casa, deși era deja noapte. L-a trecut un fior când a bătut în ușă. I-a auzit vocea groasă, pașii grei, deși nu a înțeles nimic din ce a mormăit — și, apoi, doar privirea lui surprinsă, ochii albaștri îngropați în orbite, parcă gata să sară de acolo. O mirare scurtă, înlocuită aproape la fel de rapid cu ceva ce părea să spună, aha, știam eu că o să se întâmple asta într-o zi. I-a spus doar, nu poți să stai aici, du-te acasă, ceea ce era suficient să-l întoarcă din loc, în alte cazuri, dar bătuse atâta drum și simțea că are nevoie de o pauză de la toate așa că, fără să se gândească prea mult, a spus, îmi ești dator, și asta a fost, Mihail a mormăit nemulțumit și i-a făcut loc să intre. Avea o casă veche, în bucătărie o sobă cu plită și un ceaun pe foc, lângă niște ciuperci cu pălărie, colorate, uriașe, aproape înfricoșătoare. Nu i-a dat nimic să mănânce, i-a arătat o cameră cu un pat cu arcuri, vechi, fără prea mare lucru înăuntru și i-a zis să se culce. Când s-a pus în pat, s-a gândit că, dacă tot e aici, poate să scrie un reportaj, ceva, despre acest loc, începând cu personajul ăsta ciudat care fusese întotdeauna Mihail. Nu i s-a părut deloc bizar că nu s-a gândit la asta înainte să apară într-un loc necunoscut, fără nici un plan.

Încă din prima zi, i-a spus că există o singură regulă. Ce prostie, și-a zis, sunt un adult în toată firea, n-am venit la unchiul la țară, pot să-mi văd de-ale mele, dar în fața lui Mihail doar a ridicat o sprânceană, gest pe care celălalt l-a ignorat cu desăvârșire. Nu avea voie să se urce pe deal și să intre în casa de acolo. Atât, când l-a întrebat de ce, Mihail a zâmbit cu toată fața (și atunci el și-a dorit să nu mai vadă niciodată expresia aia), trăiesc niște vrăjitoare rele acolo și o să te mănânce, le plac orășenii. Gândul lui fusese clar ca lumina zilei, Ăsta e dus de-a binelea.... Totuși, nu avusese nici un motiv să investigheze dealul și casa amărâtă și părăsită de acolo când existau atâția țărani interesanți în interiorul satului. Aici copiii erau amenințați cu vrăjitoarele rele de pe deal, toată lumea știe că vrăjitoarele mănâncă copii obraznici. 

Într-o săptămână, reușise deja să adune o grămadă de material pentru un reportaj trăsnet, cu tot cu poze, dar când l-a auzit pe Mihail spunând, Gata, cred c-ai găsit ce căutai, e timpul să pleci, s-a simțit de parcă îi crescurseră rădăcini în tălpi și a refuzat să plece, o să mai stau o zi, două, și-așa am văzut că n-ai cine știe ce treabă. Mihail doar a bombănit în mustață și, pentru o clipă, a părut să aibă o expresie foarte încurcată. A fost înlocuită rapid de privirea veșnic nemulțumită. Așa a venit și duminică seară când Mihail a dispărut de pe fața pământului, nu-i spusese decât că ar trebui să rămână în casă dacă tot a insistat să stea, iar atitudinea agitată a celuilalt l-a enervat, până la urmă nu era mare lucru dacă mai stătea o zi. 

Tot satul era tăcut, se plictisea. Și-a zis că o să iasă la o plimbare să mai facă niște fotografii, chiar dacă lumina nu era deloc bună. Nici el nu pricepea de ce era nervos sau de ce voia să rămână, mare lucru nu reușise să vorbească cu celălalt și i-ar fi plăcut ca Mihail să fie mai prietenos, poate să-i spună, Mai știi când mi-ai salvat viața? Simțea și că era acolo un detaliu pe care nu putea să pună mâna. Ceva ce nu-și amintea din întâmplarea aia. Ar fi vrut ca Mihail să-i povestească. De exemplu, cum de fuseseră amândoi în același loc când nu fuseseră niciodată prieteni? Sau de ce fusese așa de surprins când l-a văzut? Fusese doar șocul sperieturii?

A început să tune și să fulgere și el și-a zis că ar fi bine să se întoarcă acasă. La naiba cu Mihail și ciudățeniile lui. Atunci și-a dat seama și că era întuneric și lumina dispăruse de la toate casele. Urletele lupilor s-au instalat la fel de brusc. Mâna rece pe aparatul de fotografiat. Primii pași în spate. Fuga în direcția opusă. Apropierea de deal. Senzația că în spatele lui un lup mare e pregătit să-l înhațe cu colții. 

Dacă s-ar fi gândit puțin, nu ar fi reușit să înțeleagă nimic din toată situația asta. Dar aflat deja pe deal, se uită la casa aia părăsită care nu părea deloc dărăpănată. Avea ferestrele luminate și părea că-l cheamă. Dacă ar fi închis puțin ochii, ar fi putut să jure că își auzea numele. Și cu cât se gândea mai mult la vorbele lui Mihail, cu atât mai tare i se părea și că se apropie lupii, gata să îl sfâșie. Nu au cum să fie lupi, și-a zis, nu au cum să fie în zona asta, dar imaginea lor i se imprimase pe retină. Nu își amintea să-i fi văzut. Și totuși, erau acolo, zbârlindu-i pielea, încrețindu-i inima într-o spaimă greu de descris, niște lupi mari, albi, cu ochii albaștri și colții plini de sânge. Când a dat să intre în casă, ușa s-a deschis singură.

Înăuntru era mult mai încăpătoare. Luminoasă, coridorul se lărgea pe măsură ce pășea și, într-o încăpere mare, a găsit cel mai primitor loc cu flori pe măsuță, miros de plăcintă cu mere și scorțișoară și un foc arzând în șemineu. Și, acolo, un domn înalt, cu mustață, îmbrăcat ca un valet perfect respectabil. L-a mirat mai puțin decât lipsa oricăror ferestre. Când l-a întrebat dacă dorește un ceai (cu o voce atât de înfundată de parcă venea din încăpere și nu dintr-un corp), a decis să se uite înapoi. Coridorul dispăruse. La fel și ușa. Iar fața cordială a valetului s-a schimonosit, dezaprobator, de parcă părea să spună, De ce ai vrut tu să strici tot jocul, de parcă era un copil năbădăios care nu făcuse ce i se spusese, doar că el nu era deloc un copil. Asta era și problema. Nu înțelese de ce gândi asta, dar, după ce o făcu, valetul oftă adânc și el începu să se micșoreze. Își dădu seama de asta când, în loc de tot disconfortul, transpirația, frica, splina bubuind, a început să-l doară ochiul, de parcă în loc să se micșoreze uniform, era absorbit de propriul ochi. A auzit niște râsete în depărtare. Urletele lupilor albi. Ce bizar că-și amintea perfect cum arătau lupii ăștia deși nu-i văzuse niciodată. Și mai bizar era că, brusc, nu-i mai era deloc frică de ei.

Inima îi bătea nebunește, ca atunci când îi spunea mamei o minciună. Dar asta nu era tocmai o minciună, mai ales că nici nu o spusese încă. Era doar un test de curaj și, bineînțeles, ea avea din belșug. Nu era oricum prima oară când se urcau pe deal sau se apropiau de casa asta amărâtă. Ce stupid să crezi că există vrăjitoare și că ele ar locui într-o casă de toată jena, mai mult dărâmată decât în picioare. Ea, dacă ar fi vrăjitoare, ar trăi într-un castel și ar fi o vrăjitoare prințesă badass, ar face prăjiturile să se gătească singure și mamele să se joace mai mult, dar nu ar fi o vrăjitoare rea, doar puțin răutăcioasă câteodată, uneori până și prietenii ei meritau să fie pedepsiți. În orice caz, nu își putea imagina că o vrăjitoare ar trăi într-o casă în care bucățile de lemn erau șubrede și scârțâiau la cea mai mică adiere a vântului. Mâncată de praf și termite, mai că nici nu putea fi numită casă. Așa își spunea în timp ce se apropia cu pași mici. Azi era rândul ei să atingă ușa. Nu avea de ce să îi fie frică. Cu toate că-și spunea asta, nu putea să-și oprească genunchii din tremurat, fusese o idee bună să își ia pantalonii largi de trening, nu se vedea deloc dârdâiala. Îl auzi pe unul dintre ei strigându-i numele și răzând, BA NU MI-E DELOC FRICĂ, a țipat înapoi și s-a apropiat de clanța ruptă. Prispa de lemn era umedă de la ploaia din noaptea trecută. Scârțâia și mirosea a lemn ud, mucegăit, O să le arăt eu lor, o să deschid ușa și o să intru! Nimeni nu mai îndrăznise așa ceva până acum. 

Atunci își dădu seama că ușa avea și vizor. Era intact și auriu, aproape strălucea. O ușă mai mult ruptă cu un vizor nou! Dacă nu i-ar fi fost atât de frică... Chiar și așa, nu și-a putut înfrâna curiozitatea. S-a apropiat și mai tare și s-a ridicat pe vârfuri. Cu toate că i se cam zbârlise pielea, propriul său curaj o impresiona. Așa că se uită. Înăuntru, un ochi mare și umed, cu fire roșii pe albul ochiului, ca niște frânghii care urmau să se rupă. O privea de parcă ar fi putut s-o înghită. Mișcându-se rapid și nervos, fără să clipeasă, cu gene mari și o pleoapă înroșită acoperindu-l foarte puțin. Și-a retras fața brusc, încremenită, căzând direct în fund și lovindu-și glezna. Pentru un moment a uitat cum să respire sau ce-ar trebui să facă să se ridice. S-a uitat de jos la vizor și-ar fi putut să jure că ochiul o urmărea. De data asta, clipind. Gura a început să-i clănțăne și a fugit, țipând, fără să se uite la copiii de pe deal. Ei s-au privit și s-au uitat la casă în același timp. Apoi au început să fugă în urma ei, strigându-i numele.

Ramona BOLDIZSAR

Poetă, mamă, blogger, promoter cultural & expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești, Ramona Boldizsar (n. 1993, Vrancea) a debutat în 2021 cu volumul de poezie Nimic nu e în neregulă cu mine. A publicat poezie și proză în diverse reviste culturale și platforme online. Scrie constant pe http://ramona.boldizsar.ro - despre cărți, filme, evenimente, viață și alte întâmplări. În prezent locuiește în sudul țării unde inventează constant povești cu omizi și crocodili pentru fetița ei.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Ramona Boldizsar reconstituie și participă în același timp, două calități ale povestitorului de vocație, esențiale pentru a genera ceea ce numim atmosferă epică. La acestea se mai adaugă un narator ludic, focalizarea pe amănunt și elementul-surpriză de la final. Și mai scrie și poezii, așa că vă dați seama cum va fi romanul ei când va fi! Un bestseller garantat.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

RAO, prin Libris

Recomandată de

Ligia PÂRVULESCU

ART, 2021

Carte ecranizată (Mel Gibson și Sean Penn)

LITERA, 2021: pachet promoțional

Recomandarea lui Ovidiu ȘERBAN

 

Cărturești: vol I-II

Dracula: foileton. Vă așteptăm!

Un roman-cult, într-o colecție populară

LITERA

Trafika - un număr dedicat literaturii sârbe

Institutul European, 2020

O carte explicită, populară; la Humanitas

Copyright © optmotive.ro