OPTm
nr. 87

DRACULA: Decizia

Muzica e prea tare, lumina e prea roșie, iar la masa de alături domnește o veselie tristă. Din câte își dă seama, oamenii sărbătoresc un divorț. Se așezase lângă ei atras de înfățișarea sărbătoritei, o blondă rotofeie, genul care nu pare prea interesat de formele propriului corp. Crezuse că va avea, în sfârșit, o noapte ușoară, mai ales că în fața proaspetei divorțate tronau o halbă de bere aburindă și un cotlet uriaș, asortat cu ditamai porția de murături. Apoi apăruse ca din senin spilcuitul cu papion roșu, îl văzuse plasându-i pe sub masă praful alb, o văzuse apoi pe grăsună plecând la toaletă și întorcându-se de acolo cu ochii înroșiți și înțelesese că tocmai i s-au spulberat speranțele. De ciudă, se gândise că o va înlocui chiar cu spilcuitul, părea pretabil la un agațament și și-ar fi meritat-o din plin. Dar spilcuitul se așezase lângă un ditamai malacul cu mușchi la ceafă, iar acela își trecuse drăgăstos brațul tatuat pe după mijlocul lui. Ar fi fost prea riscant.

...„Iar are gust de plastic, D., ți-am zis să nu mai iei de la oameni de plastic! Nu le pot da copiilor așa ceva." Glasul nervos al Emei și diminețile lor tot mai îmbufnate începeau să-l cam agaseze. Cândva, fusese o soție dulce și supusă, care îi făcea toate chefurile, acum acele vremuri i se păreau al naibii de îndepărtate. Ema își pierduse încrederea în bărbăția lui, îl anunțase verde în față că s-a săturat, că el nu face altceva decât să se distreze în fiecare seară de unul singur, în vreme ce ea se simte tot mai deprimată, iar copiii lor sunt tot mai anemici. Și, dacă el nu mai era în stare, atunci va ieși ea să facă rost de hrană sănătoasă pentru copii. Așa îl amenințase, știind că una ca asta, el n-ar fi putut accepta în veci. Era o chestiune de orgoliu, la urma urmei. Pe vremea lui, bărbatul punea hrana pe masă, femeia avea grijă de casă și de copii. Femeile bărbaților onorabili nu lucrau, doar cele care avuseseră ghinionul să se mărite cu neisprăviți erau obligate să-și câștige singure pâinea. El totuși nu era un neisprăvit, îi promisese cândva tinerețe veșnică și până acum nu-și călcase niciodată cuvântul, îi ținuse în puf atâtea veacuri, pe ea și pe copii. Ce vină avea că vremurile se schimbă? Că toate slăbănoagele astea care se bâțâiau acum pe ringul de dans nu mai aveau nevoie de el să le promită că vor rămâne mereu tinere? Și asta nici măcar n-ar fi fost așa de grav, s-ar fi adaptat el cumva, dar toate rahaturile pe care și le injectează în sâni, în fese, în buze... Habar n-avea cum puteau trăi așa și nici n-avea nevoie să știe, era destul că aflase ce gust au. Nu, din punctul lui de vedere, cine-și făcea asta pierdea orice șansă la tinerețea veșnică… Firește că nu-l cred când le-o spune, se încăpățânează toate să spere absurd. Își amintește cum una dintre ele îl sfidase furioasă: „Da’ ce ești tu, popă? Nici popa la biserică nu zice că botoxatele și siliconatele n-au loc în rai! Ești cam taliban, drăguțule!" Renunțase s-o mai contrazică, așa cum renunțase de mult să mai încerce să schimbe lumea. La ce bun?

„Ai putea să-ți mai scazi și tu standardele, D. Nu-ți cad dinții dacă ți-i înfigi într-o gospodină. Sau într-un homeless sau într-un copil care se joacă singur pe stradă..." Ba da, îi cădeau! Vorbele ei prostești îl răniseră ca o lovitură de pumnal. Cum își putuse imagina că el, regele vampirilor, ar fi acceptat să-și hrănească vreodată copiii cu sânge de sărăntoc? Dar bineînțeles că fusese din nou un laș și nu îndrăznise să o contrazică. Ripostase moale că, oricum, și ăștia se hrănesc acum cu prostii, că planeta se duce de râpă, asta e, va fi nevoie să se adapteze și ei cumva. Ema pufnise disprețuitoare, iar disprețul ei îi mai răsucise o dată pumnalul în inimă.

...Ochii, singura parte din el care nu se gândește la Ema în seara asta, i se opresc mecanic pe chipul fetei. E foarte tânără, aproape o copilă. Are sâni fragezi, abia înmuguriți, buzele proaspete și părul negru, cârlionțat. Dansează hipnotic în lumina roșie, frângându-se de mijloc ca o floare abia deschisă în bătaia vântului. Parcă a mai văzut-o undeva, dar acum nu contează. Simte că îi renaște, timid, speranța. Se ridică de la masă și i se alătură pe ringul de dans. Fata îi zâmbește prietenoasă. O prinde de umeri și o țintuiește cu privirea. Ea se înmoaie, se agață de brațul lui, îi încolăcește genunchiul cu mișcări dibace. D. n-a mai dansat niciodată așa, dar îi place. Îi place atât de mult, încât aproape că reușește să uite de Ema, de vorbele ei veninoase, de arsura pumnalului înfipt în inimă. „Uite că nu m-am ramolit de tot", își spune, „Lasă că o dau eu pe brazdă! Fata asta merită mai mult, iar Emei, o mică lecție n-are ce să-i strice."

O trage ușor după el în răcoarea nopții de afară. Nu se împotrivește. Ca toate fetele de vârsta ei, e sigură că nimic rău nu i se poate întâmpla. „Oh, nu! N-am să-ți fac rău, draga mea. Promit că te voi face fericită. Și că vei rămâne întotdeauna așa cum ești acum, fragedă, și tandră, și pură ca o floare de crin." Îi caută buzele și o sărută ușor. Nu s-a înșelat, are gustul acela după care tânjește de mult. Îi răspunde fără să ezite, la fel de dornică pe cât se simte și el. Își coboară buzele pe gâtul ei și ea îi repetă mișcările ca într-o oglindă. „Poate că n-a mai făcut-o niciodată până acum, poate că eu sunt primul și mă imită fiindcă habar nu are cum se face..." Se simte tot mai beat de succes, își plimbă buzele pe pielea fragedă, ușor bronzată, tot amânând momentul ca să îl savureze mai bine...

Deodată, ea se îndepărtează de el și își dă capul pe spate într-un hohot de râs.

— E clar, niciunul dintre noi n-are noroc în seara asta!

O privește năuc, încă îmbătat de mirosul pielii tinere.

— Dacă pun mâna pe ăla care mi-a făcut-o...

D. se trezește brusc din beție. Aerul nopții a devenit dintr-o dată prea rece, îl simte tăios pe sub mantoul subțire. Instinctiv, își ascunde fața în gulerul hainei și o ia la sănătoasa. În urma lui, mai aude doar un hohot de râs.

Nu, așa nu se mai poate! I-a ajuns. De mâine rămâne acasă cu copiii. Să vadă și Ema cum e...

Alina PAVELESCU

Alina Pavelescu (n. 1972), scriitoare, istoric și arhivist, cu un doctorat la Institut d'Etudes Politiques, Paris, este autoarea unor romane de succes: Moștenirea babei Stoltz (2018), Sindromul Stavroghin (2019). De asemenea, publică în mod curent studii și non-ficțiune, între cărțile sale numărându-se și Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS. 1941-1945 (2017).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Ramona Boldizsar reconstituie și participă în același timp, două calități ale povestitorului de vocație, esențiale pentru a genera ceea ce numim atmosferă epică. La acestea se mai adaugă un narator ludic, focalizarea pe amănunt și elementul-surpriză de la final. Și mai scrie și poezii, așa că vă dați seama cum va fi romanul ei când va fi! Un bestseller garantat.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

RAO, prin Libris

Recomandată de

Ligia PÂRVULESCU

ART, 2021

Carte ecranizată (Mel Gibson și Sean Penn)

LITERA, 2021: pachet promoțional

Recomandarea lui Ovidiu ȘERBAN

 

Cărturești: vol I-II

Dracula: foileton. Vă așteptăm!

Un roman-cult, într-o colecție populară

LITERA

Trafika - un număr dedicat literaturii sârbe

Institutul European, 2020

O carte explicită, populară; la Humanitas

Copyright © optmotive.ro