Poeme

Autoare de poezie, proză, teatru, nominalizată la Premiul Pulitzer în 2018, Faleeha Hassan este o scriitoare irakiană care acum locuiește în SUA. Viața ei este profund marcată de experiența războiului. Faleeha s-a născut la Najaf în 1967, în timpul conflictului dintre Kurdistan și Irak. Războiul cu Iranul a izbucnit în 1980, când ea era încă elevă la gimnaziu, iar autoritățile au anunțat că vor închide școala „temporar” până la sfârșitul războiului, ceea ce nu s-a întâmplat decât cu opt ani mai târziu. Mătușa ei avusese șase fii care au fost trimiși pe front, dar niciunul nu s-am mai întors în viață. „Niciodată nu puteam să spunem: Gata, acum ne odihnim!” își amintește Faleeha, „războiul continuă zi de zi, clipă de clipă”. Pentru a putea face față ororilor la care era martoră – bărbați pe moarte la picioarele ei în timp ce își căuta tatăl pe linia întâi a frontului, câini comunitari flămânziți hrănindu-se cu cadavre umane pentru a supraviețui – Faleeha a început să scrie poezii despre iubire, familie, feminitate, speranță, și război.

În 1991, Faleeha Hassan a devenit prima femeie din orașul ei natal Najaf care a publicat o carte de poezie, intitulată Because I Am a Girl („Deoarece sunt fată”), un volum incendiar nu numai din cauza onestității brutale cu privire la viața pe timp de război, dar și pentru că pe copertă era chipul unei femei fără hijab. A urmat notorietatea, fiind numită „Maya Angelou din Irak”, urmând să publice încă 15 cărți de poezie, mai multe piese de teatru, două romane și zeci de nuvele; opera ei a fost tradusă în 14 limbi.

În 2011, realizările ei i-au adus un tip de recunoaștere mai înfricoșător: numele ei a ajuns pe lista de condamnați la moarte a unui grup de militanți. În esență, publicarea listei acorda simpatizanților permisiunea de a o omorî. „În Irak, este periculos să fii gânditor”, a declarat poeta într-un interviu.

În 2012, Faleeha a fugit în Turcia cu cei doi copii mai mici și a așteptat luni întregi ca ONU să-i elibereze documente de relocare. În august 2012, s-au mutat într-un apartament modest din New Jersey. Acolo, a învățat engleza online și urmărind filmele lui Kevin Hart și Tyler Perry, iar de atunci scrie în mod prolific în limba adoptată. Acum scrisul ei este o armă într-o luptă mult mai personală: „Lupt împotriva prejudecăților și a neînțelegerii”, spune ea. „În Irak, este greu să fii o femeie care scrie. În America, este greu să fii femeie cu hijab. Dar dacă scriu și predau, și mă educ pe mine și pe alte femei, poate va urma egalitatea și acceptarea. Poate că va fi pace”.

Viața e complicată

Sunt foarte fericită

Și foarte tristă

Ca un chinez care se îndrăgostește

De o franțuzoaică

Într-o stație de metrou din Berlin.

Ușa, acum

Picioarele lui plantate în argila pe cale să dispară

ca o conversație timidă

Un moment jenant

Așteptând doar să o deschidă cineva

Mâna niciunui oaspete nu-i poate netezi fisurile dezolării de pe chip

Nici o rază de speranță

Nici dorul de o atingere grăbită

Cu cât trece mai mult timp

Sensul prezenței lui este tot mai estompat

Ochiul lui este acum înconjurat de frică

De parcă ar continua să privească semințele nimicului care prind formă în adâncul unui tunel întunecat.

Arta transformării mele

Ea cine este?

Să fiu eu oare?

Fata care acum câteva clipe

Era atât de frumoasă

Ca o vorbă

Rostită de gura unui copil

inocent

jucăuș ca dogoarea unei flăcări

dintr-o sobă cu cărbuni în nopțile de iarnă.

Să fiu eu oare?

Adevărat?

Cine mi-a săpat aceste brazde pe frunte?

Cine mi-a furat strălucirea feței

Și a înlocuit-o cu pete de cenușă?

Cine îmi umflă pungile de sub ochi

Și le umple cu tristețe și îngrijorare?

De când a fost înlocuită moliciunea obrajilor mei cu două oase ascuțite?

Am nevoie de degete puternice pentru a-mi ridica colțurile gurii

Și un motiv foarte puternic pentru a zâmbi.

Și chiar dacă am reușit

nu mai este nimic acolo

decât o peșteră abandonată lipsită de strălucire.

De ce îmi cresc în nări aceste sârme ghimpate?

Wow!

Abia acum îmi dau seama

Timpul este un caricaturist incredibil.

În nopți de război

Mama ne obliga să ne culcăm înainte de apusul soarelui

Ne spunea

Sirena o să vă ia somnul de la ochi

La fel cum raidul aerian va lua casele de pe străzi

Alergăm în toate părțile

Mâncăm de frică să nu rămânem fără mâncare

Bem apă fără să ne fie sete

Și, ca puii de găină

Ne vârâm sub abaya ei

Și dormim fără să dormim

În zori

Alergăm la ferestre

Și facem ochii mari

Când începem să numărăm casele distruse din jurul nostru

Și mulțumim lui Dumnezeu

Pentru binecuvântarea somnului.

Viteză

Când s-a încheiat primul război

Bărbații au început să caute și în timpul

Exhumării, sub grămezi putrezite

L-au găsit

Au spus: Vom readuce spiritul în scheletul lui

Dar sirena a sunat ascuțit

Anunțând următorul război!

Paginile istoriei tremură

Și pentru că se cere viteză

I-au cusut fața în spatele capului

Prin urmare

Din acel moment

Tata merge de-a-ndăratelea.

Plâng

Plâng

Nu pentru că mi-ai stors inima și ai aruncat-o ca pe un burete în deșert,

Da, plâng

nu pentru că nu mi-ai zâmbit

ci pentru că dinții tăi arată mai alb decât albul când vezi umbra unei femei trecând pe lângă tine

Da, plâng,

dar nu pentru că ești complet vindecat

și nu mai ai nevoie de șoapta mea pentru a dormi,

Nu pentru că i-ai dedicat unei alte femei

toate poeziile scrise pentru mine

și ea te-a crezut prostește,

Plâng,

nu pentru că mi-am aruncat perna și voi sta toată viața nedormită, fără tine,

Da, plâng adânc

pentru că înghețata mi s-a topit înainte să ajung acasă

și nu mi-a făcut plăcere să o mănânc.

Ascultă-mă

Grăbește-te,

Du-te la el,

Introduce-ți numele în arterele lui,

Așa să faci!

Dacă nu,

Te vei trezi stând prostește ca o canapea veche vizavi de un scaun gol în fața unei

draperii acoperind o fereastră tăcută

Nu are nicio legătură cu viața.

Gemenii

Știi, păpușica neagră pe care am cumpărat-o de pe piața de vechituri

copiii mei i-au tăiat mâinile și au aruncat-o pe marginea vechiului pat,

la fel și tu, mi-ai tăiat inima și ai aruncat-o să îmi ștergi urmele

și ai făcut-o atât de liniștit

plângem cu lacrimi uscate

întunericul ne este oglindă

vedem prin el visele noastre sfărâmate,

tu, cel frivol, și copiii mei și ce a mai rămas din sufletelor noastre

Îi voi coase mâinile

Și o voi înapoia vânzătorului,

Dar tu, cu ce îmi vei coase inima frântă?

Nici măcar soțul meu nu știe că sunt femeie!

De fiecare dată când vorbesc cu el despre râu

Îi lasă gura apă de mirosul de pește

Începe să numere cârligele de rufe și urmărește prognoza meteo când zâmbesc către nor

Dar mă iubește dacă sunt

Limitată ca o broșură

Subțire ca rămășițele creioanelor

Uimitoare ca o cămașă albă curată într-o mină de cărbune

Credincioasă ca ochelarii unui orb

Și frumoasă ca un ceas de perete stricat.

Stalingrad

În câteva clipe mi-aș revărsa tandrețea

Asupra pădurilor plantate doar pentru mine,

Mângâindu-le în vis,

Îmi simțeam inima palpitând,

ascunsă sub coaste, binecuvântându-mi călătoria.

chemându-mă cu un puls pe care doar el îl recunoaște.

Am auzit zgomotul fumului abandonat dintr-o clipă de grijă

Alăturându-mi-se,

Traversând în forță dorințe către cea mai ascunsă.

Sufletul meu s-a întors către el

Stârnind un fior

Pe buzele respirațiilor noastre devorând viața.

M-am simțit rușinată,

Dar ochiul,

În câteva clipe – abia știu cum să le numesc – care m-au condus pe o altă cale

spre ecranul televizorului, a văzut avioane de luptă presărând moarte asupra lor.

În acel moment,

Salve de tun le-au devorat trupurile,

Și o altă salvă mi-a zguduit corpul când mi-am îndreptat privirea asupra lui

Înclinându-și capul

nesigur

Spre un umăr neobișnuit cu secretul stelelor războiului

Sau cu insomnia.

Oh... M-am rezemat de umărul lui!

Și când el a mângâiat o ființă înmărmurită

i-am simțit degetele răscolindu-mă ca jeraticul.

Pudoarea a profitat de scuza pe care i-a dat-o mângâierea... și a dispărut,

Eliminând distanța până când noi doi am fost doar unul.

Iar ochii – și el a gemut: Fie ca iubirea să nu-i ierte ochii – au repetat diversiunea îndreptându-se

spre o ploaie măruntă de bărbați aruncați în jur de agitația unui pilot penetrând un imobil

pentru a se prăbuși pe ecrane ca resturile de știri de ultimă oră.

Dar răsuflarea lui... răvășindu-mi puful nemișcat de pe obraz

Și transformând imaginea în ceață aidoma

vârtejurilor de cadavre de pe ecran... varietăților de moarte pe care le-au adus.

Spiritul care a devenit un trup,

Trupul vândut de dragul unei atingeri,

Ochiul ascuns în imaginea lui

Și care s-a apropiat de instigatorul conflagrațiilor.

Toată lumea apropiindu-se de toată lumea,

Toată lumea,

Toată lumea,

Toată lumea.

Dar salvele de tun i-au sfâșiat:

Cadavre îngrămădite peste cadavre,

Vreau să spun, pe mine,

Ochii celor de acolo erau stinși.

Dormeau într-o tranșee a tăcerii.

Pleoapele mi s-au deschis într-o stare de veghe obsedată de ei.

M-am ridicat... și am îmbrățișat frigul

Pe care ecranele mi l-au adus în comemorarea Stalingradului.

Prezentare și traducere de Emil Sîrbulescu

Faleeha HASSAN

Poetă, prozatoare și dramaturg, Faleeha Hassan (n. 1967) este o scriitoare irakiană, de limbă engleză. În 2018 a fost nominalizată la Premiul Pulitzer. Dintre cărțile sale amintim Because I Am a Girl („Deoarece sunt fată”), volum de versuri, tradus în limbi de circulație, al cărui mesaj a fost îndelung discutat

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Hristoitie au Școala moralului

de Anton-Pann

Recomandată de Ioan Cristescu

​Ed. Muzeul Literaturii Române

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Ignacio Martínez de Pisón – Fin de temporada (Sfârșitul sezonului)

Multe premii și multe cărți publicate are Martínez de Pisón, dintre care: Filek: El estafador que engañó a Franco, La buena reputación, El día de mañana. Volumul propus apare în august și, știu, nu ne luăm după copertă, dar ce bine arată, o spune chiar autorul. Povestea începe în ’77 lângă granița cu Portugalia, când doi tineri vor să ajungă la o clinică, dar destinul le pregătește altceva. După douăzeci de ani adolescenta nu mai e de mult adolescentă, are un fiu și un scop: să-și recupereze campingul din Costa Dorada. Este o carte despre legătura mamă-copil, despre repetarea greșelilor și despre trecutul care revine, cât timp sunt lucruri nerezolvate.

Alexandra NICULESCU

Federico García LORCA - Poetul la New York 

Imaginea cosmopolită și stridentă a New Yorkului, de la ambalajul strălucitor la esența lui dramatică. Poeme recomandate de OPTm.

ART

Bani negri (pentru zile albe)

Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Proză românească 2020

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

ART

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

O poveste plasată în plină epocă elisabethană, în anul 1596, la Stratford-upon-Avon.

Anul BEETHOVEN

Tribuna învățământului, într-o nouă formulă, editată de ART. Director: Sorin Ivan

Copyright © optmotive.ro