Vacanțe de scriitori în timpuri grele

Radu Aldulescu, Cătălin Ghiță, Alexandra Niculescu, Mihai Ene, Ștefan Firică, Doina Ruști - Confesiuni - nr. 26 / 17 august, 2020

Radu ALDULESCU: O vară de neuitat în apogeul pandemiei

Pe 10 iunie, anul acesta, în vârful stării de alertă, am ajuns la mare, grație unei cazări gratuite, obținute prin cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, Cristian Jora. Ne știm de când aveam amândoi șase ani. Am descins, așadar, cu Alina, într-o stațiune aproape pustie, într-un hotel cu 100 de camere goale, dintre care am ocupat una cu vedere la mare.

Una din cele mai mari fericiri de care am avut parte în vremea din urmă, provocată, la o adică, de pandemie, cu greu egalată de fericirea resimțită în zilele următoare, când am primit vestea reeditării Amantului Colivăresei, la Hyperliteratura, de la editorul și prietenul meu Andrei Ruse. Un bun prilej să-mi amintesc, iată, ce se întâmplă în acest roman, cu ce fel de propagandă se ocupă el... Mă rezum doar să spun că personajul central, Mite - Dimitrie Cafanu - este un înstrăinat și un revoltat difuz-confuz, din stirpea Străinului lui Camus și a Străinului lui Titus Popovici (un scriitor care avea tot ce-i trebuie pentru a deveni un mare romancier, pe care l-au ruinat compromisurile ideologice). Din aceeași stirpe, așadar, și totuși, de o altă carismă: Mite se formează și evoluează într-o lume ce etalează în ipostaze din cele mai diverse mizeria comunistă, cochetând totodată cu moartea, curtând-o cu o anume fervoare, ceea ce se vede nu numai în roman, dar și în filmul Terminus paradis, regizat de Lucian Pintilie după roman. Pintilie a prins esența romanului, s-a lăsat, ca să zic așa, devorat de ea, valorificând-o în stilu-i inconfundabil.

Trecând acum din lumea romanului în realitatea de pe teren, simt nevoie să spun că ruptura din decembrie 89 a transformat acea mizerie a comunismului care m-a obsedat în fel și chip în primele mele romane, într-un dezastru care, de asemenea, m-a obsedat și care s-a prelungit, pentru mine, până în apogeul pandemiei.

N-am depășit, se pare, apogeul pomenit mai devreme. Dezastrul încă se cere metabolizat, pentru a ne căli viscerele. Guvernul a promis o relaxare, pe care n-a putut-o oferi. Vom continua să purtăm botnițe, respirația noastră e încă otrăvită. Ne luptăm cu virusul.

Vom ocoli, pe departe, cârciumile, teatrele, cinematografele, stadioanele și alte stabilimente de cultură sanitară. Guvernul a promis, în schimb, alocații și pensii mărite. Guvernul a promis autostrăzi. Guvernul a promis bani pentru cultură. Guvernul a promis. Trăiască Guvernul!

13 august 2020

Cătălin GHIȚĂ: La cafenea

O singură întâmplare petrecută săptămâna aceasta, în centrul istoric al Craiovei, vă va permite să înțelegeți mai bine dialectica formă/fond din cultura română.

Astfel, stând la o masă și citind o terfeloagă albastră (E.P. Thompson, The Making of the English Working Class), sunt întrerupt din lectură de un chelner care mă întreabă ce doresc să consum. Observ cu nedumerire că posedă mască, pe care o poartă însă oltenește, pe sub bărbie, ca să nu-l jeneze la răspândirea microbilor. Îmi permit să-l abordez direct: „De ce nu vă aranjați cum trebuie masca?”. Zâmbește ștrengărește și-mi spune că el nu crede în coronavirus. „Bine, dar atunci de ce o mai purtați?”. Devine serios și-mi zice că așa i-a poruncit patronul. „Păi, considerați că virusul ăsta e un fel de patron. Nu-l vede nimeni niciodată și, brusc, te pomenești că te lovește”.

Alexandra NICULESCU: Grădina din Buenos Aires

Cartierul meu are limite mobile, în fiecare vară arată altfel: de data asta începe cu biroul portarului la care trag cu ochiul și unde primul lucru peste care dau e o revistă cu obiceiuri de Crăciun și al doilea, o carte care variază − ba e Descoperirea de sine, ba e Torente −, se continuă cu o piscină, parcă și văd pe cineva încruntându-se: cum adică?, dar n-am ce face, e cartierul alcătuit de mine, deci vine piscina, chiar dacă marea e la un sfert de oră de mers printre oameni care se atrag ca magneții și aproape dau unii-ntr-alții și niciunuia nu-i pasă de metrul ăla și jumătate, așa că îmi cultiv obsesia pentru mare prin piscină și iubesc mirosul de clor pentru că sunt amintiri în el și pe urmă e așa bine să-noți fără cască de păr și fără mască de față, doar cu copii împrejur, care stropesc tot, țipă cât pot și țopăie pe margine, iar țipătul lor inocent n-are de-a face cu chiotele de pe altă latură a cartierului meu, plină de bănci decolorate și scorojite − n-a ajuns modernizarea la ele − și totuși destul de țepene pentru ca pe vreo două să se adune zilnic, de câțiva ani încoace, grupul vesel din care se desprinde câte un membru, dă o fugă împleticită până la Mega-ul din față, iese cu sticlele de bere și-mi aruncă o privire de recunoaștere, iar eu trec, uneori cu amuzament, alteori cu nervi că Mega-ul e tocmai aici, ca și cum n-ar fi în toate aici-urile, și ajung pe altă latură a cartierului, unde două clădiri masive se privesc încontinuu cu gelozie pentru că am părăsit-o pe una pentru cealaltă: Tribunalul și Biblioteca, iar eu merg cu câte o carte la subraț − Lawrence Durrell e săptămâna asta, cu Bitter Lemons of Cyprus, și mereu apare un om care mătură și are o vestă pe care scrie Isectorul 3, l-am reținut pentru că e mare și vorbește cu toată lumea (mai puțin cu mine din moment ce știu să par foarte cufundată în gânduri): întreabă câte un homeless dacă a dormit bine și apoi îi spune unui tânăr simandicos care iese din bloc: n-o să te creadă nimeni c-ai fost la plajă, domne, ești prea alb, și tânărul râde, în timp ce eu ajung − pentru că așa se face în filme: spui vin la tine și în secvența următoare apari acolo ca scos din cutie − pe strada Alexandru Donici, stradă tăcută cu o pisică grandioasă care traversează leneșă și cu oameni care aranjează geamantane în portbagaj după ce se uită la mine și eu la ei, ca să știm că n-avem de ce să ne temem pentru că suntem destul de departe și părem destul de pașnici, și așa ajung la ultima latură a cartierului meu, care dă într-o grădină unde s-au adunat toți țânțarii din lume, dar asta nu m-a deranjat deloc după ce-am băut cu un pai ca alea pentru mate și m-am văzut în Buenos Aires, mai ales că era soare și o bucată de cer bleu, și de fapt ăsta e cartierul meu: orice loc unde e vară, și dacă apare vreo fântână din care chiar țâșnește apa, cu atât mai bine.

Mihai ENE: Poem epide(r)mic

Mă trezesc și mă spăl pe mâini.

Îmi beau cafeaua și mă spăl pe mâini.

Citesc și mă spăl pe mâini.

(Lectura e un virus teribil, dar nu foarte contagios.)

Mănânc și mă spăl pe mâini – de două ori,

înainte și după, uneori și în timpul mesei.

Văd filme și mă spăl pe mâini în pauzele publicitare –

nici nu știți ce fac ăștia în filme, niște iresponsabili,

merg în baruri și restaurante pline ochi, se plimbă prin parcuri,

se ating, uneori fac sex cu necunoscuți/te fără să îi întrebe

dacă au 14 zile de stat în casă sau să le ia măcar temperatura înainte!

Mă uit la televizor și îmi vine să mă spăl pe mâini tot timpul –

sunt unele personaje publice după care îți vine să faci și duș!

Adorm și mă spăl pe mâini și visez că mă spăl pe mâini și

mă trezesc în mijlocul nopții doar ca să-mi împlinesc visul!  

Ștefan FIRICĂ: Recitiri, vingt ans après

Într-un august petrecut mai mult pe-acasă, o recitesc printre altele pe Henriette Yvonne Stahl. Am descoperit-o în anul de masterat, într-o primăvară târzie, când mi s-a întâmplat un lucru nerecomandabil unui cititor care se vrea profesionist: m-am vag îndrăgostit de autoare. Avea o scriitură descusută, ticsită de improprietăți franțuzomane, dar cu strania proprietate de a teleporta contradicțiile eroinei, pe care le bănuiam la limita suprasenzorialității. Așa mi se părea mie atunci, citind Steaua robilor, pentru cursul Elenei Zaharia-Filipaș.

Acum, la recitire, nu pot decât să mă întreb unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot. Un paradox mă mai intrigă, totuși. Henriette Yvonne Stahl scrie mai bine atunci când e mai puțin ea însăși, și anume în romanul ei de debut Voica, replică feminină a lui Ion. Îi reușește acolo una dintre cele mai memorabile țărănci din literatura română, ale cărei strategii de supraviețuire, ca femeie infertilă într-o familie tradițională, dominată de palma grea a bărbatului, ar merita mai multă atenție din partea studiilor feministe. Dar pe adevărata Henriette o descoperi acolo unde nu se „obiectivează” și unde o trădează stilul. Mai puțin în lăudatul Între zi și noapte, unde s-a zvonit că și-a amestecat cerneala Ion Vinea, și mai mult în Steaua robilor, cartea rebelă pe care la bătrânețe, înțelepțită, autoarea a repudiat-o.

Amatorii de biografeme, plantate la tot pasul în romane, le pot căuta în ficțiunea memorialistică Martorul eternității, cu condiția să nu se aștepte la mari indiscreții.

Născută o dată cu secolul XX și cu trei ani înaintea lui Anaïs Nin, Henriette aparține încă unei culturi a pudorii, chiar dacă scrie, sub umbrela ficțiunii, despre morfinomanie și excese sexuale. În plus, memorialista septuagenară are obiceiul de a-și filtra amintirile prin perdeaua de fum a unui spiritualism pe alocuri nesuferit.

Nu mă îndoiesc că cei care au cunoscut-o, tânără sau vârstnică, de la N. Carandino la Mihaela Cristea, au avut ce auzi de la această autoare mai presus decât cărțile ei.

Doina RUȘTI: Litera Mov

În vara asta am ieșit puțin, de obicei pe căldurile cele mari, când asfaltul se face piftie, iar aerul se umple de litere, multe, de toate mărimile, constelații de litere. Tot Bucureștiul este asaltat acum, mai ales f-urile îmi sar în ochi, așa am crezut, de fapt, pentru că într-una din zile, când moțăiam pe terasa de la Lido, am văzut ceva colorat departe, spre Nottara, - o literă mov. Nu era lila sau violet sau mai știu eu ce nuanță, ci acel mov al mărilor homerice, știți, de altfel, ca vinul vărsat pe o față de masă imaculată. Primul impuls a fost să mă târăsc până acolo, cu tot soarele care urla la mine, dar n-a mai fost nevoie, pentru că venea ea, plutitoare, ca un gând pe care l-ai aruncat demult dar care continuă să te urmărească. Când a ajuns în dreptul meu am știut c-avea planuri cu mine și ținându-mă după ea, am dat nas în nas cu un Cobzar plin de amoruri. Unde alergi așa? - m-a luat el în primire, oferindu-se imediat să mă învețe să cânt. Așa se explică și poza de mai sus, prima din albumul meu de vacanță.

Radu Aldulescu, Cătălin Ghiță, Alexandra Niculescu, Mihai Ene, Ștefan Firică, Doina Ruști

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Hristoitie au Școala moralului

de Anton-Pann

Recomandată de Ioan Cristescu

​Ed. Muzeul Literaturii Române

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Ignacio Martínez de Pisón – Fin de temporada (Sfârșitul sezonului)

Multe premii și multe cărți publicate are Martínez de Pisón, dintre care: Filek: El estafador que engañó a Franco, La buena reputación, El día de mañana. Volumul propus apare în august și, știu, nu ne luăm după copertă, dar ce bine arată, o spune chiar autorul. Povestea începe în ’77 lângă granița cu Portugalia, când doi tineri vor să ajungă la o clinică, dar destinul le pregătește altceva. După douăzeci de ani adolescenta nu mai e de mult adolescentă, are un fiu și un scop: să-și recupereze campingul din Costa Dorada. Este o carte despre legătura mamă-copil, despre repetarea greșelilor și despre trecutul care revine, cât timp sunt lucruri nerezolvate.

Alexandra NICULESCU

Federico García LORCA - Poetul la New York 

Imaginea cosmopolită și stridentă a New Yorkului, de la ambalajul strălucitor la esența lui dramatică. Poeme recomandate de OPTm.

ART

Bani negri (pentru zile albe)

Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Proză românească 2020

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

ART

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

O poveste plasată în plină epocă elisabethană, în anul 1596, la Stratford-upon-Avon.

Anul BEETHOVEN

Tribuna învățământului, într-o nouă formulă, editată de ART. Director: Sorin Ivan

Copyright © optmotive.ro