Așteptarea

Mă aflam în orașul unei sfârșeli toxice, acel oraș care nu se dezmeticește pe deplin niciodată pentru că aerul -sursa vieții- nu devine niciodată îndeajuns de respirabil. Canicula, asezonată cu otrăvurile degajate din marile guri de foc industriale, își făcea de cap în miezul zilei, chinuind deopotrivă și călăi și victime, cum am putea numi, forțând puțin nota, personajele acestei cărți. În fond și la urma urmei, toți suntem victime și călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre, unele reprimate brutal, dacă tindem să devenim frecventabili pentru semenii noștri, pentru flora și fauna care ne înconjoară.

Ploile musonice erau o amintire și abia peste câteva luni vor reveni în forță să mai domolească mingea de foc care coborâse pe pământ și transformase asfaltul orașului într-o pojghiță de lavă curgătoare. Ai fi putut crede că toată aglomerarea urbană, cu zidurile, mașinile și oamenii ei se ducea încet la vale, privită prin volumul de aer încins care juca frenetic în fața noastră, țopăind pe verticală în lipsa vreunei adieri de vânt. Timpul sacru pentru rugăciune încă nu se împlinise. Chemarea tânguitoare a muezinului de la moscheea de vis-a-vis încă se lăsa așteptată cu înfrigurare de marea masă a credincioșilor musulmani. Dintr-o clipă în alta are să se audă, își spuneau storși de emoție. Ca la un semn, de-o parte și de alta a porților ferecate, copiii lui Allah ieșeau din apatia generală și-și căutau menirea cu fervoarea celui însetat de miracolul divin, pentru a redeveni mai apoi aceleași jucării stricate de mai-nainte. Rugăciunea îi aducea pe toți într-o transă colectivă și le oferea hrana spirituală în aceeași măsură cu un soi de energie a trupului. După minutele de venerație, în care îngânau și ascultau pildele din Coran, se lăsau moleșiți ca niște roboți ale căror cipuri de control comandate de microprocesorul temporal ar fi fost cuprinse de vreun scurt-circuit sau, pur și simplu, li s-ar fi epuizat bateriile. Altfel, ai fi putut crede că o pală de vânt, venită de nicăieri, i-a luat pe sus, animându-i ca pe niște păpuși învelite în kaftan, pentru a-i abandona mai apoi inerți, odată ce stăpânul Soare a dibuit-o. Oricum ar fi, se poate spune că plutea în aer o predispoziție generală spre fabulație. Vipia aprindea mințile, certifica părerile și relativiza certitudinile.

Cei câțiva europeni pripășiți fără voie pe acele meleaguri, neostenindu-ne să înțelegem litaniile dervișilor himerici (sau să le interpretăm după bunul plac), aveam alte preocupări în spatele zidurilor apăsătoare care marcau izolarea de lume. Unii alegeau să-și alunge plictiseala ferchezuindu-se cu spor într-un petec de oglindă. Pe cine ar fi dorit să impresioneze? Poate tocmai oglinda, privită redundant cu o înnoită stimă de sine.

Pentru mine cerința suna simplu și strident în același timp în liniștea neverosimilă de dinaintea furtunii cu stropi de decibel ce se pregătea să acapareze atmosfera centrului de detenție Simpang Renggam. Să aștern pe hârtie tot ce-mi trece prin cap. Pe bune? Ăsta e cel mai greu lucru de făcut, fără o ordonare, o selecție cât de cât. Gândurile se ciocnesc de-a valma, într-o dezordine de necontrolat. Până la cei 32 de ani am trăit cât în cinci vieți. Anii multiplicați cu cinci se reîntorc pentru a-mi hrăni cugetul și a-mi persecuta neliniștile. În starea în care mă găsesc, cu nervii încordați la maxim, nedreptățile suferite defilează prin fața mea ca la un spectacol de prost gust, ultima reprezentație având loc chiar aici la Simpang Renggam. Totuși, n-aș începe să scriu despre ele din prima. Dispariția mea fizică mi-e mult mai prezentă în cuget. Aș lua-o invers din punct de vedere cronologic. Momentul acesta îl vizualizez cu maximă claritate în spatele ochilor închiși, nu atât pentru că-i cel de pe urmă eveniment din viața mea, ci pentru că se prefigurează a fi cel mai apropiat. În plus, ca să fiu sincer, îmi cam ocupă mintea. Dacă îl scriu, am certitudinea că l-am depozitat undeva pe hârtie și poate nu mi se mai rotește prin cap.

Scaunul electric sau injecția letală. Sau, poate, gulerul înălțător confecționat din fuior de cânepă indiană, împletită mărunt și înnodată trainic. Of, Doamne! Acestea par a fi cele mai apropiate de sufletul meu. Mi le pot imagina pe tustrele și suprapune pe realitatea palpabilă ca holograme în décor. Vă dați seama? Execuția mea pot să v-o descriu cu acuratețe, uzând de amănunte. Preotul citește din vârful buzelor, cu litere mărunte, o binecuvântare care suspendă timpul și ajută sufletul robului lui Dumnezeu să se elibereze. Îndată ce pișcătura ca de țânțar, gâtuirea sau șocul de defibrilator s-ar face simțite, omniprezentul doctor cu rol de agent constatator și-ar șopti în barbă satisfăcut: trupul e pe cale să amorțească. În schimb, creierii? Pentru ei începe o goană sălbatică. Mii de frânturi de gânduri scânteie în aceeași secundă, se ciocnesc, se amestecă, se înlănțuie. Și, printre ele, obsesia că trebuie să se termine odată, că timpul a parcurs ce era de parcurs, iar sentința cea mai grea și nedreaptă, ar fi prelungirea vieții. Așteptarea ar deveni o povară greu de dus.

Prin absurd, oprirea execuției ar reprezenta o ticăloșie de neiertat. O formă de barbarie cum nu s-a mai văzut într-o lume care se crede civilizată. Printre ruinele civilizației eu mai lipseam, să ies bălăngănindu-mă ca un om al peșterilor, care-mi ostoiesc noima de viață din zvârcolirile sufletelor celor nefericiți. E singura care mă ține în viață, cât de cât preocupat. Doza de ură narcotică, de drog pătimaș, pe care mi-o extrag din privirile tulburi, se cere a fi crescută. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. Dacă aș fi fost lipsit de însușirea să pot urî cu patimă, cred că toată mânia s-ar fi întors împotriva mea. Aș fi sfârșit izbindu-mă cu capul de toți pereții celulei. Aș fi pictat cu sânge proprii mei creieri într-un tablou inedit, reprezentând o mostră de post-modernism paroxistic. Uneori mă mai încearcă astfel de gânduri negre, de autoflagelare, însă le risipesc rapid, cu ură. Reușesc să fac din ură antidotul suprem. Dar cum s-a dezvoltat ura? Încă din fragedă copilărie, aș putea spune. Am fost nedreptățit de mic și obligat să fac față unor umilințe greu de suportat. Asta m-a călit într-un fel, mi-a dat dinți de șcrâșnit și furie de nestăpânit.

*

Pe vremea aceea ai mei locuiau la bloc, într-una dintre cutiile de piuneze locative ce se găseau din belșug urcând scările nenumăratelor turnuri ale orașului. Îmi făcusem o manie din asta, aproape săptămânal urcam deasupra construcției paralelipipedice. Mă simțeam liber pe terasa liftului, doar eu și scheletele mele de dinozauri, împopoțonate cu cele mai stranii accesorii, într-o prezentare de forme și dimensiuni pentru toate speciile pământului. Fiecare schelet avea un cordon ombilical din cablu coaxial care se lăsa în jos peste parapetul blocului, de parcă cineva ar fi vrut să coboare în rapel sau să urce până la mine. Asta mă îngrijora puțin, ca dealtfel și poziția monștrilor scheletici din aluminiu. Aceștia erau plasați în formație de asalt, orientați oblic pe planul blocului, neacceptându-se nici măcar un grad de eroare, ca o armată ordonată care, la cel mai mic semn, ar fi fost gata să se repeadă la un inamic invizibil. Abia mai târziu m-am dumirit eu că punctul himeric pe care îl săgetau cu țeava longitudinală de dimensiunile unei lăncii era un oraș mai mare ca al nostru, aflat la câteva sute de kilometri distanță, dincolo de Dunăre, iar rostul acelei desfășurări de forțe ținea de evadarea din televiziada ceaușistă.

Urcam pe bloc fără a face vreo conexiune între imensele creaturi preistorice și altele mai mici și mai actuale, respectiv puricii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Eram atras de o realitate ceva mai îndepărtată și, datorită acestui aspect, vedeam o imagine fără imperfecțiuni. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului până hăt departe sau să mă las cotropit de gânduri bizare despre fantasme din alte lumi.

Uneori se întâmpla un fenomen ciudat. E adevărat, doar vara. Terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber. Mămici și bunici respectabile își îmbrăcau costumele de baie și se întindeau la plajă pe câte-o pătură mai ponosită. Soții lor se încingeau în încleștări ceva mai energice, jucând table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe, ca apoi călirea să se desăvârșească într-un ochi de apă cu gheață, ce se revărsa dintr-o găleată, atunci când se scufundau mai multe sticle de bere deodată.

Dar cea mai mare forfotă, ca de elicopter aterizat pe un heliport improvizat, se stârnea când era preconizat vreun eveniment sportiv netelevizat de unicul post teve național. De altfel, majoritatea partidelor de fotbal se difuzau doar la radio, stimulând imaginația ascultătorilor mai ceva ca la o piesă de teatru radiofonic. Că se chibița pe marginea unui meci din cupele europene sau de turneu final, nu conta. Toată suflarea bărbătească intra în agitație. Pe scările ce duceau sus de tot, pe terasa scheletelor preistorice, apăruseră ambuteiaje și timp prețios pierdut în trafic. Evident, lume grăbită ca la balamuc dădea curs unor timide vociferări cu teama de a nu pierde fluierul de start. Odată ajuns în cel mai înalt punct posibil al mușuroiului rectangular construit din cutii de piuneze, gata să înfigă steagul, capul familiei încerca să corecteze orientarea antenei în funcție de adierea vântului. Spera că zeița Fortuna, capricioasă de bună seamă, ca și undele hertziene din țara vecină, să-i surâdă de astă dată. Se instala cu mâinile în jurul suportului metalic și urechea ciulită pentru a recunoaște vocea nevesti-sii care țipa isterică de la balcon: ”Mut-o mai la stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!”. Din toate piepturile ‒ și de la celelalte blocuri ‒ se năștea o antifonie colosală care urca și cobora pe diferite voci și tonalități. În acele momente îmi luam tălpășița pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea razelor la asfințit.

În acea după-amiază, când am deschis ușa metalică ce stăvilea lumea mea inefabilă și grotescă în același timp, populată de monștri înfricoșători și vise purtate de o pală de vânt, ca o pasăre în survol până către orizontul incert, cerul mi se arăta străin și păgân. Părea că se prăbușește peste mine, iar apăsarea sa îmi golea plămânii într-o expirație fără sfârșit. După ce aerul se risipea, evacuat printr-un oftat prelungit, îmi expiram saliva, sângele, organele, măruntaiele. Tot miezul ființei mele viscerale, până la piele, era expulzat de o forță nepământeană care își regla presiunea printr-un gol interior incomensurabil.

Tocmai trecusem în clasa a doua primară și dădusem peste un necaz mare de tot. Într-una din recreații câțiva colegi mă umiliseră în fața întregii clase, într-o secvență de gesturi și replici descrise cu un termen care mai târziu va face furori prin consiliile profesorale sub numele de ”hărțuire” sau calchiat după englezismul ”bullying”. Învățătorul chemat degrabă, taman când începusem să-mi fac singur dreptate și să împrăștii pumni în stânga și-n dreapta, considerase de cuviință să mă pedepsească tot pe mine. Fusesem aruncat în genunchi în fața clasei, cu mâinile ridicate deasupra capului, ca un prizonier capturat în cine știe ce confruntare vitejească. Vreme de aproape o oră am avut suficient timp pentru a-mi imagina felurite scenarii ale căderii la datorie, până ce furnicături din ce în ce mai dese îmi dădeau senzația că brațele mi se goliseră de ultimii stropi de sânge. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, a doua zi mama trebuia să-și facă și ea drum până la școală, conform uzanțelor. Era musai să fie informată personal despre derapajele comportamentale ale odraslei sale, de neiertat, cum se exprimase pretențios zbirul de la catedră. Iar eu ar fi trebuit să-i dau vestea cea mare, care numai plăcere n-avea să-i facă.

Venisem direct de la ore, cu ghiozdanul în spate. Doream să-mi pun ordine în gânduri și să stabilesc ce am de făcut până ce voi da ochii cu mama. Cu ce versiune ocolitoare să mă prezint în fața ei. Cât de subtilă să fie minciuna pentru a mă putea confrunta cu ea și a doua zi, în fața învățătorului, sau cât de mult pot îndulci adevărul pentru a-l face suportabil. Toate aceste ecuații semantice îmi dădeau cu rest. M-am tras mai într-o parte pe casa liftului, cu genunchii lăsați peste parapet într-un balans de pendulă, să contemplu umbrele mișcătoare de la baza edificiului. Mașini și oameni de dimensiunile unor piese de șah viermuiau de colo până colo pe cimentul păstos, fără vreun scop final, aflat la confluența scopurilor mărunte. Nu li se arăta ținta, la fel cum nu li se-arată leucocitelor ce viermuiesc prin corpul uman drumul ce-l au de parcurs. Nu aveau de unde să știe de ce sunt în stare sau care este scopul ultim al existenței mele.

Ce panoramă stranie! Lacrimile prinseseră a se forma în colțul ochilor și să-mi încețoșeze privirea. Umbrele de jos păreau să nu mai fie așa depărtate. O plapumă alburie, transparentă, moale, s-ar fi așternut peste ele. Dacă aș fi sărit, aș fi putut să le prind ca pe niște gâze plăpânde sau jucării animate. Simțisem dinainte apăsarea cerului, dar acum și pământul se comprima puternic, prinzându-mă la mijloc și strivindu-mă puțin câte puțin ca o menghină termosensibilă, conectată la stările sufletești. M-am lăsat pe spate. Dacă aș fi sărit atunci, aș fi salvat pământul de o umbră în plus. Aici, în închisoare, mi-e infinit mai greu să-mi procur mijloacele necesare… Măcar că mă pot gândi la asta. De atunci am simțit că sunt înzestrat cu o ură nestăpânită, pe care o pot amplifica la nesfârșit.

(frag. din romanul Condamnat să trăiesc)

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

Marius CĂRBUNESCU

Jurnalist, prozator, Marius (n. 19 martie 1974) s-a făcut cunoscut prin cotidianul România liberă, dar și prin volume de proză: „Fugarul” (2017); „Casa Presei” (2018); „Amanta sistemului” (2019); „B-MAX- Jurnalul unui uberist" (2020).

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Hristoitie au Școala moralului

de Anton-Pann

Recomandată de Ioan Cristescu

​Ed. Muzeul Literaturii Române

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Ignacio Martínez de Pisón – Fin de temporada (Sfârșitul sezonului)

Multe premii și multe cărți publicate are Martínez de Pisón, dintre care: Filek: El estafador que engañó a Franco, La buena reputación, El día de mañana. Volumul propus apare în august și, știu, nu ne luăm după copertă, dar ce bine arată, o spune chiar autorul. Povestea începe în ’77 lângă granița cu Portugalia, când doi tineri vor să ajungă la o clinică, dar destinul le pregătește altceva. După douăzeci de ani adolescenta nu mai e de mult adolescentă, are un fiu și un scop: să-și recupereze campingul din Costa Dorada. Este o carte despre legătura mamă-copil, despre repetarea greșelilor și despre trecutul care revine, cât timp sunt lucruri nerezolvate.

Alexandra NICULESCU

Federico García LORCA - Poetul la New York 

Imaginea cosmopolită și stridentă a New Yorkului, de la ambalajul strălucitor la esența lui dramatică. Poeme recomandate de OPTm.

ART

Bani negri (pentru zile albe)

Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Proză românească 2020

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

ART

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

O poveste plasată în plină epocă elisabethană, în anul 1596, la Stratford-upon-Avon.

Anul BEETHOVEN

Tribuna învățământului, într-o nouă formulă, editată de ART. Director: Sorin Ivan

Copyright © optmotive.ro